A concepe timpul, pornind din antichitate, luând ca punct de plecare unele viziuni din mitologii diferite, pornind de la miturile şi arhetipurile unor filosofi orientali, greci şi ajungând la modul de a „vedea“ timpul de către filosofi, fizicieni moderni sau contemporani nouă, iată o misiune grea, pe care trebuie să mi-o asum. Mitologia greacă a preluat pe Chronos – nume şi concept de la iranieni – care aveau deja conceptul de timp infinit (Zrvan Akarana). Acelaşi Chronos este întâlnit la Hesiod, Orfeu, Pherekydes din Syros.Chronos apare la Mnaseas din Patrai, aici primind semnificaţia timpului abia în cosmogoniile orfice de început. El este imaginat sub formă de balaur, având capete de taur sau de leu şi ajunge să fie considerat zeu. În această nouă ipostază, primeşte atributele unei zeităţi, fiind considerat „cel fără bătrâneţe“, format din apa care la rândul ei era un principiu fundamental, ce stă la baza tuturor lucrurilor.Postura de zeu îl face să fie la originea altor coprincipii cum ar fi: Ether, Chaos, Zeus. După Pherekydes din Syros existau trei principii: Zas (focul), Chtonia (pământul) şi Chronos care a făcut din propria sămânţă: focul, mişcarea, aerul şi apa. Pherekydes indică după cum se pare ca origine a tot ce există, Timpul…În civilizaţia Maya se credea că timpul se repetă la 260 de ani, iar la vechii indieni la 12000 ani. Zeul Trimurti, reprezentând timpul la popoarele hinduse, era perceput şi
