În ziua de 15 ianuarie, gândul şi simţirea noastră se îndreaptă câtre Astrul ce ne tutelează sufletele, luminându-le şi ocrotindu-le cu Lumina geniului său. Prin poezia lui Eminescu – izvor de adăpat aripa – sufletele noastre îşi păstrează nealterată tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte!.
Ziua aceasta de 15 ianuarie ar trebui declarată Sărbătoarea cugetului şi a simţirii româneşti, căci nimeni altul, prin opera sa, n-a ilustrat mai fidel spiritualitatea românească decât Eminescu. Poezia Poetului nostru nepereche reprezintă şi rezumă tectonica sufletului românesc. Ea este apa vie, dătătoare de puteri miraculoase, vindecătoare de nevroze.
Eminescu n-a murit! El este sufletul nostru şi va dăinui cât neamul românesc! În Compendiul său de Istoria literaturii române…, G. Călinescu vorbea de cele patru mituri fundamentale, definitorii pentru spiritualitatea românească: etnogeneza (Traian şi Dochia), jertfa zidirii, pentru trăinicia atemporală a operei de artă (Monastirea Argeşului), relaţia osmotică a omului cu natura (Mioriţa) şi mitul erotic (Zburătorul). Însă, spiritualitatea românească are de mai bine de un veac şi jumătate un al cincilea mit, căruia îi spuneam simplu – Eminescu. El este mitul devenirii noastre întru fiinţă, căci sufletul nostru, prin sufletul poeziei sale tinde către veşnicie.
Începând de astăzi de15 ianuarie, în loc de nemurire aş spune Eminescu, în loc de iubire – Eminescu, în locul urii – tot Eminescu. Pentru că el a fost, în egală măsură, hulit şi preţuit. Chiar şi în zilele noastre sunt spirite gregare care încearcă din răsputeri să-l nege. Dar steaua lui „Încet, pe cer se suie”, strălucind mai tare, şi aceasta cu cât pseudovalorile se înverşunează în a-i minimaliza opera. Valoarea autentică - cum este cea a Poetului nostru nepereche – nu poate fi sugrumată, glasul ei nu poate fi redus la tăcere, pentru că aceasta este invulnerabilă în faţa morţii.Ziua aceasta de 15 ianuarie ar trebui declarată Sărbătoarea cugetului şi a simţirii româneşti, căci nimeni altul, prin opera sa, n-a ilustrat mai fidel spiritualitatea românească decât Eminescu. Poezia Poetului nostru nepereche reprezintă şi rezumă tectonica sufletului românesc. Ea este apa vie, dătătoare de puteri miraculoase, vindecătoare de nevroze.
Eminescu n-a murit! El este sufletul nostru şi va dăinui cât neamul românesc! În Compendiul său de Istoria literaturii române…, G. Călinescu vorbea de cele patru mituri fundamentale, definitorii pentru spiritualitatea românească: etnogeneza (Traian şi Dochia), jertfa zidirii, pentru trăinicia atemporală a operei de artă (Monastirea Argeşului), relaţia osmotică a omului cu natura (Mioriţa) şi mitul erotic (Zburătorul). Însă, spiritualitatea românească are de mai bine de un veac şi jumătate un al cincilea mit, căruia îi spuneam simplu – Eminescu. El este mitul devenirii noastre întru fiinţă, căci sufletul nostru, prin sufletul poeziei sale tinde către veşnicie.
La zi aniversară, se cuvine să rostim o rugă pentru mitul Eminescu:
Cu fiecare an ce trece,
Devii un mit printre luceferi.
Cu umbra ta, tu mă petrece
La cei ce sunt „voioşi şi teferi”!
Devii un mit printre luceferi.
Cu umbra ta, tu mă petrece
La cei ce sunt „voioşi şi teferi”!
Ca tine nimeni n-o să fie,
Căci eşti „nemuritor şi rece”,
Chiar de-ar sorbi şi apă vie
Şi-ar da „scrisori” nu cinci, chiar zece!
Căci eşti „nemuritor şi rece”,
Chiar de-ar sorbi şi apă vie
Şi-ar da „scrisori” nu cinci, chiar zece!
Primeşte-mi ruga pământească
Şi-o lacrimă pe-al tău altar,
Din care mitul tău să crească –
E tot ce îţi aduc în dar.
Şi-o lacrimă pe-al tău altar,
Din care mitul tău să crească –
E tot ce îţi aduc în dar.
TEOLOGIA NECAZURILOR ÎN LUCEAFĂRUL
Prof. Dr. Const. MIU
Pentru spiritualitatea ortodoxă, viaţa duhovnicească este o permanentă epectază. Aceasta ( Din perspectiva celor spuse până aici, având în vedere fabulaţia poemului Luceafărul, putem sesiza strategia Demiurgului ca Părinte duhovnicesc: pentru ca Fiul să-şi poată începe urcuşul spiritual, era nevoie ca acesta să treacă inevitabil prin faza încercărilor. Recunoaştem aici similitudini cu Iisus, care a trebuit şi el să cunoască mai toată gama necazurilor, înainte de a reveni la veşnicie. În poemul eminescian, faza încercărilor are mai multe etape.
Prima etapă este ispitirea. Luceafărul este ispitit de frumuseţea fetei de împărat, aceasta fiind prezentată de către poet la proporţii hiperbolice: „A fost odată ca-n poveşti, / A fost ca niciodată/ Din rude mari împărăteşti, / O preafrumoasă fată. // Şi era una la părinţi / Şi mândră-n toate cele, / Cum e Fecioara între sfinţi / Şi luna între stele.” (s.n.).
A doua etapă este consimţirea. Fără aceasta – spune Sf. Maxim 3) –ispitirea n-ar mai avea nici un rost. În cazul protagoniştilor poemului Luceafărul, dacă ispitirea este realizată de fata de împărat, consimţirea aparţine atât fetei cât şi astrului nemuritor: „Îl vede azi, îl vede mâni, / Astfel dorinţa-i gata; / El iar privind de săptămâni, / Îi cade dragă fata.” Spuneam că din ambele părţi (a fetei de împărat şi a astrului nemuritor) consimţirea vine în egală măsură. Să se observe că ideea aceasta e sugerată de către poet prin intermediul câtorva procedee artistice: repetiţia verbului a vedea ( care intră în relaţie cu două adverbe de timp: „azi” şi „mâni”, spre a sugera o acţiune durativă), precum şi folosirea iterativului iar (acesta, în contextul versului, în relaţie cu verbul a privi şi locuţiunea adverbială de timp de săptămâni căpătând aceeaşi valoare durativă).
A treia etapă este cea în care consimţirea se transformă în patimă. Aspectul acesta poate fi lesne sesizat dacă se are în vedere semnificaţia procedeelor artistice pe care le-am adus deja în discuţie (din versurile mai sus citate). În cartea sa Teologia necazurilor, Pr. I. C. Teşu face o distincţie pertinentă între păcat şi patimă, arătând că: „Spre deosebire de păcat, care are un caracter accidental, patima e păcatul generalizat, devenit obişnuinţă.” 4) (s.n.). Aşa se explică de ce Luceafărul acceptă fără ezitare să se lepede, în semn de dragoste pentru frumoasa fată de împărat, de nemurirea sa: „Da, mă voi naşte din păcat, / Primind o altă lege;/ Cu vecinicia sunt legat, / Ci voi să mă dezlege.” Din versurile citate transpare un paradox: acceptând să renunţe la „legea” sa, astrul nemuritor crede că-şi manifestă libertatea de acţiune faţă de Părintele său spiritual; dar „primind o altă lege” – cea a muritorilor –, Hyperion nu-şi va putea impune propria lege, ci va deveni robul legii ce tutelează profanul. Acest aspect nu este sesizat de către protagonist, el fiind orbit de patima sa devoratoare pentru Cătălina, patimă care îi robeşte cugetul.
În dialogul său cu Demiurgul – Părintele său duhovnicesc –, Hyperion îşi mărturiseşte păcatul, dar fără a-l conştientiza: „De greul negrei vecinicii, / Părinte, mă dezleagă/ Şi lăudat pe veci să fii/ Pe-a lumii scară-ntreagă;// O, cere-mi, Doamne, orice preţ;/ Dar dă-mi o altă soarte, / Căci tu izvor eşti de vieţi/ Şi dătător de moarte;// Reia-mi al nemuririi nimb/ Şi focul din privire, / Şi pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire…” Să sesizăm că cererea este formulată sincer şi direct, solicitantul fiind gata să accepte „orice preţ” în schimbul îndeplinirii dorinţei sale, chiar dacă el renunţă la o sumedenie de atribute legate de nemurire, şi asta numai pentru „o oră de iubire”.
Răspunsul Demiurgului evidenţiază cu pregnanţă rolul Părintelui duhovnicesc, darul discernământului : „Dintre toate darurile pe care trebuie să le căutăm şi să le apreciem la părintele duhovnicesc cel mai de preţ este dreapta socoteală sau discernământul duhovnicesc.” 5) (s.n.). Ca un adevărat Părinte duhovnicesc, Demiurgul îşi ceartă Fiul, nu dojenindu-l pentru îndrăzneala de a vrea să-şi schimbe legea (care ar fi însemnat revolta Fiului împotriva Legii instituite de autoritatea Tatălui), ci afişând o ironie înţelegătoare atât faţă de Hyperion, cât şi faţă de lumea în care acesta dorea să intre: „Tu vrei un om să te socoţi, / Cu ei să te asemeni?/ Dar piară oamenii cu toţi, / S-ar naşte iarăşi oameni.// Ei numai doar durează-n vânt/ Deşerte idealuri -/(…) Ei doar au stele cu noroc/ Şi prigoniri de soarte, / Noi nu avem nici timp nici loc, / Şi nu cunoaştem moarte.// (…) Iar tu, Hyperion rămâi/ Oriunde ai apune…/ Cere-mi cuvântul meu de-ntâi -/ Să-ţi dau înţelepciune?” Din versurile citate, putem decela scopul atitudinii Părintelui spiritual: paza minţii Fiului, pentru ca acesta să nu fie robit de patimă, la căderea în păcat.
Un profan ar putea considera sfaturile Demiurgului ca fiind o simplă cicăleală. În realitate însă, El urmăreşte să-şi ferească Fiul de a cădea într-un păcat şi mai mare. Părintele duhovnicesc nu urmăreşte altceva decât pregătirea mântuirii Fiului. Căci – se spune în Proverbe, 11:14 – „mântuirea este sfătuire multă”. Cu alte cuvinte, Tatăl Ceresc, înţelegând atitudinea lui Hyperion, acceptă ispitirea de care acesta a avut parte, pentru că ştie că numai aşa Fiul se va smeri: acesta nu poate ajunge la epectază decât după ce va fi căzut în ispită. Acesta este scopul teologiei necazurilor.
Din perspectivă profană, versurile din finalul Luceafărului iau forma unei imprecaţii venite din partea celui dezamăgit în iubirea concepută la modul absolut: „- Ce-ţi pasă ţie, chip de lut, / Dac-oi fi eu sau altul?// Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece.” Din perspectivă teologică, aceste versuri îmbracă haina pocăinţei ca smerită cugetare. Conştientizând abia acum căderea sa în păcat (după ce va fi văzut idila Cătălinei cu pajul Cătălin şi după ce va fi înţeles că între lumea profană şi cea sacră există o distanţă uriaşă în planul aspiraţiilor), Hyperion se pocăieşte, pregătindu-şi astfel viaţa autentică, duhovnicească. Această conştientizare a pocăinţei, ca izvor al căinţei, este o dovadă de autocunoaştere: „Pe o treaptă superioară, această cunoaştere obiectivă (de sine – n.n.) dobândeşte un sens moral mai accentuat, constând în dorinţa de a ne elibera de patimi şi de a dobândi virtuţile, pentru a ajunge la adevărata cunoaştere şi trăire” în Dumnezeu. 6)
Prima etapă este ispitirea. Luceafărul este ispitit de frumuseţea fetei de împărat, aceasta fiind prezentată de către poet la proporţii hiperbolice: „A fost odată ca-n poveşti, / A fost ca niciodată/ Din rude mari împărăteşti, / O preafrumoasă fată. // Şi era una la părinţi / Şi mândră-n toate cele, / Cum e Fecioara între sfinţi / Şi luna între stele.” (s.n.).
A doua etapă este consimţirea. Fără aceasta – spune Sf. Maxim 3) –ispitirea n-ar mai avea nici un rost. În cazul protagoniştilor poemului Luceafărul, dacă ispitirea este realizată de fata de împărat, consimţirea aparţine atât fetei cât şi astrului nemuritor: „Îl vede azi, îl vede mâni, / Astfel dorinţa-i gata; / El iar privind de săptămâni, / Îi cade dragă fata.” Spuneam că din ambele părţi (a fetei de împărat şi a astrului nemuritor) consimţirea vine în egală măsură. Să se observe că ideea aceasta e sugerată de către poet prin intermediul câtorva procedee artistice: repetiţia verbului a vedea ( care intră în relaţie cu două adverbe de timp: „azi” şi „mâni”, spre a sugera o acţiune durativă), precum şi folosirea iterativului iar (acesta, în contextul versului, în relaţie cu verbul a privi şi locuţiunea adverbială de timp de săptămâni căpătând aceeaşi valoare durativă).
A treia etapă este cea în care consimţirea se transformă în patimă. Aspectul acesta poate fi lesne sesizat dacă se are în vedere semnificaţia procedeelor artistice pe care le-am adus deja în discuţie (din versurile mai sus citate). În cartea sa Teologia necazurilor, Pr. I. C. Teşu face o distincţie pertinentă între păcat şi patimă, arătând că: „Spre deosebire de păcat, care are un caracter accidental, patima e păcatul generalizat, devenit obişnuinţă.” 4) (s.n.). Aşa se explică de ce Luceafărul acceptă fără ezitare să se lepede, în semn de dragoste pentru frumoasa fată de împărat, de nemurirea sa: „Da, mă voi naşte din păcat, / Primind o altă lege;/ Cu vecinicia sunt legat, / Ci voi să mă dezlege.” Din versurile citate transpare un paradox: acceptând să renunţe la „legea” sa, astrul nemuritor crede că-şi manifestă libertatea de acţiune faţă de Părintele său spiritual; dar „primind o altă lege” – cea a muritorilor –, Hyperion nu-şi va putea impune propria lege, ci va deveni robul legii ce tutelează profanul. Acest aspect nu este sesizat de către protagonist, el fiind orbit de patima sa devoratoare pentru Cătălina, patimă care îi robeşte cugetul.
În dialogul său cu Demiurgul – Părintele său duhovnicesc –, Hyperion îşi mărturiseşte păcatul, dar fără a-l conştientiza: „De greul negrei vecinicii, / Părinte, mă dezleagă/ Şi lăudat pe veci să fii/ Pe-a lumii scară-ntreagă;// O, cere-mi, Doamne, orice preţ;/ Dar dă-mi o altă soarte, / Căci tu izvor eşti de vieţi/ Şi dătător de moarte;// Reia-mi al nemuririi nimb/ Şi focul din privire, / Şi pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire…” Să sesizăm că cererea este formulată sincer şi direct, solicitantul fiind gata să accepte „orice preţ” în schimbul îndeplinirii dorinţei sale, chiar dacă el renunţă la o sumedenie de atribute legate de nemurire, şi asta numai pentru „o oră de iubire”.
Răspunsul Demiurgului evidenţiază cu pregnanţă rolul Părintelui duhovnicesc, darul discernământului : „Dintre toate darurile pe care trebuie să le căutăm şi să le apreciem la părintele duhovnicesc cel mai de preţ este dreapta socoteală sau discernământul duhovnicesc.” 5) (s.n.). Ca un adevărat Părinte duhovnicesc, Demiurgul îşi ceartă Fiul, nu dojenindu-l pentru îndrăzneala de a vrea să-şi schimbe legea (care ar fi însemnat revolta Fiului împotriva Legii instituite de autoritatea Tatălui), ci afişând o ironie înţelegătoare atât faţă de Hyperion, cât şi faţă de lumea în care acesta dorea să intre: „Tu vrei un om să te socoţi, / Cu ei să te asemeni?/ Dar piară oamenii cu toţi, / S-ar naşte iarăşi oameni.// Ei numai doar durează-n vânt/ Deşerte idealuri -/(…) Ei doar au stele cu noroc/ Şi prigoniri de soarte, / Noi nu avem nici timp nici loc, / Şi nu cunoaştem moarte.// (…) Iar tu, Hyperion rămâi/ Oriunde ai apune…/ Cere-mi cuvântul meu de-ntâi -/ Să-ţi dau înţelepciune?” Din versurile citate, putem decela scopul atitudinii Părintelui spiritual: paza minţii Fiului, pentru ca acesta să nu fie robit de patimă, la căderea în păcat.
Un profan ar putea considera sfaturile Demiurgului ca fiind o simplă cicăleală. În realitate însă, El urmăreşte să-şi ferească Fiul de a cădea într-un păcat şi mai mare. Părintele duhovnicesc nu urmăreşte altceva decât pregătirea mântuirii Fiului. Căci – se spune în Proverbe, 11:14 – „mântuirea este sfătuire multă”. Cu alte cuvinte, Tatăl Ceresc, înţelegând atitudinea lui Hyperion, acceptă ispitirea de care acesta a avut parte, pentru că ştie că numai aşa Fiul se va smeri: acesta nu poate ajunge la epectază decât după ce va fi căzut în ispită. Acesta este scopul teologiei necazurilor.
Din perspectivă profană, versurile din finalul Luceafărului iau forma unei imprecaţii venite din partea celui dezamăgit în iubirea concepută la modul absolut: „- Ce-ţi pasă ţie, chip de lut, / Dac-oi fi eu sau altul?// Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece.” Din perspectivă teologică, aceste versuri îmbracă haina pocăinţei ca smerită cugetare. Conştientizând abia acum căderea sa în păcat (după ce va fi văzut idila Cătălinei cu pajul Cătălin şi după ce va fi înţeles că între lumea profană şi cea sacră există o distanţă uriaşă în planul aspiraţiilor), Hyperion se pocăieşte, pregătindu-şi astfel viaţa autentică, duhovnicească. Această conştientizare a pocăinţei, ca izvor al căinţei, este o dovadă de autocunoaştere: „Pe o treaptă superioară, această cunoaştere obiectivă (de sine – n.n.) dobândeşte un sens moral mai accentuat, constând în dorinţa de a ne elibera de patimi şi de a dobândi virtuţile, pentru a ajunge la adevărata cunoaştere şi trăire” în Dumnezeu. 6)
NOTE:
1. Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, Editura Institutului biblic şi de Misiune al BOR, Buc., 1994, p. 143.
2. Pr. Ioan C. Teşu, Teologia necazurilor, asociaţia creştină Christiana, Buc.,1998, p. 85.
3. Cf. Pr. I.C. Teşu, op. cit., p. 56.
4. Ibidem, p. 57.
5. Idem, p. 109.
6. Idem, p. 114.
2. Pr. Ioan C. Teşu, Teologia necazurilor, asociaţia creştină Christiana, Buc.,1998, p. 85.
3. Cf. Pr. I.C. Teşu, op. cit., p. 56.
4. Ibidem, p. 57.
5. Idem, p. 109.
6. Idem, p. 114.
