PRIMATUL NAŢIUNII. După Eminescu omul nu aparţine întregii omeniri, ci numai unei părţi. Aceasta parte care-i naţiunea are de îndeplinit o menire pe lume. Singurul lucru pe care-1 poate face individul e de-a se pune în serviciul naţiunii sale, pentru a o ajuta să-şi îndeplinească misiunea ce-i este hărăzită.
Pentru umanitate ca fiinţă colectivă, nu se poate lucra decât punându-te în serviciul celor ce-s alături de tine, celor împreuna cu care eşti destinat să trăeişti. Cine vrea să lucreze cu folos pentru umanitate, trebue sa lucreze pentru naţiunea în sânul căreia s’a născut. Cosmopolitismul e o imposibilitate, realitatea de care suntem legaţi prin lanţuri ce nu se pot desface e naţiunea: “E o chestiune ce nu există, aceasta a cosmopolitismului. Să nu fim inventivi în chestiuni al căror înţeles ar fi greu de definit pentru fiecare din noi. Poate că ar exista cosmopolitism - dacă el ar fi posibil. Dar el e imposibil. Individul care are într’adevăr dorinţa de-a lucra pentru societate, nu poate lucra pentru o omenire care nu exista decât în părţile ei concrete - în naţionalităţi. Individul e osândit prin timpi şi spaţiu, de a lucra pentru acea singură parte, căreia el îi aparţine. In zadar ar încerca chiar de a lucra deodată pentru toată omenirea, el e legat prin lanţuri nedesfăcute de grupa de oameni în care s’a născut”.
Cosmopolitismul e o simulaţiune. El n’a fost niciodată un adevăr, la temelia lui a fost totdeauna un interes. Străinii simulează cosmopolitismul pentru a nu-şi primejdui interesele ce le au în ţara noastră, statele slabe simulează şi ele cosmopolitismul pentru a ponegri şi da pe faţă tendinţele statelor inamice mai tari. Cosmopolitismul e simulaţie, făţărnicie, pretext al lenei şi indiferentismului.
Gândurile acestea exprimate în epoca studiilor la Viena, vor rămâne aceleaşi şi mai târziu. In 1876, pentru Eminescu, cosmopolitism şi egoism e acelaşi lucru. Cosmopolitismul e numai pretextul de-a nu face nimic pentru o parte din omenire, din partea unui individ care nu lucrează nimic pentru universul întreg.
Eminescu are deplină încredere în vitalitatea naţiunii. In sufletul lui e înrădăcinată convingerea că oricâte piedici i s’ar pune în cale, o naţiune sfârşeşte prin a învinge. In ce priveşte naţiunea noastră, el are deplină încredere în puterea-i de rezistenţă şi ‘n vitalitatea-i biruitoare asupra tuturor asupritorilor şi restriştilor: “limba şi naţionalitatea româneasca vor pieri deodată cu Românul material, cu stingerea prin moarte şi fără urmaşi a noastră, nu prin desnaţionalizare şi renegaţiune”.
Altă convingere a lui Eminescu e că naţiunile au dreptul de-a se ridica şi de¬a-şi determina singure soarta: “Toate naţiunile trebue aduse la valoarea lor proprie”, scrie el odată. Nu trebue să ne mai mirăm de vehemenţa ce-a pus-o Eminescu în articolele de apă rare a naţiunii noastre subjugate în Austro-Ungaria.
Triumful naţiunii e pentru Eminescu triumful dreptăţii; acest triumf trebue să vină odată: “E pietroasă şi ‘ncovoiată calea Dreptăţii, dar e sigură”. Sprijinit pe credinţa în triumful dreptaţii, Eminescu susţine nu numai că naţiunea noastră se va elibera de vrăjmaşi, dar că şi celelalte naţiuni vor sfârşi prin a eşi de sub jugul ce li s’a impus de naţiuni mai puternice.
Eminescu nu exprimă numai o credinţă mistică în triumful dreptăţii. El se bazează pe faptele istorice, pe dreptul natural al fiecărei naţiuni, atunci când exprimă cu hotarîre părerea că o naţiune nu are dreptul să domnească asupra alteia, că singure naţiunile au dreptul de-a fi stăpâne asupra lor înşile, de-a avea suveranitatea şi legislaţia proprie şi că a trece suveranitatea unei naţiuni în braţele alteia e o crimă împotriva celei dintâi. Pe baza acestor convingeri, Eminescu cere drepturi nu numai pentru Românii din Austro-Ungaria, ci pentru toate naţiunile oprimate.
STAT ŞI NAŢIUNE. Parerile lui Eminescu asupra statului au la bază tot concepţia sa asupra naţiunii. Pentru Eminescu, naţiunea reprezintă o sumă de puteri vii care merg în direcţia hotărâtă de propria lor natură. Desfăşurarea puterilor naturii nu poate fi de nimic oprită în cale. Politica de stat maghiară e zadarnică, deoarece forţele naţiunii noastre se vor desvălui în direcţia impusă de natura lor şi vor înfrânge ideia de stat austro-ungar. E în vorbele lui Eminescu nu numai încrederea în triumful naţiunii, dar şi convingerea că ‘n lupta dintre stat şi naţiune, aceasta din urmă sfârşeşte prin a birui.
Pentru Eminescu, adevărata unitate socială capabilă de-a înfrânge piedicile şi de-a se desvolta de-alungul veacurilor nu-i statul ci naţiunea. Istoria contemporană a confirmat părerea lui Eminescu.
Nu-i de mirare deci că Eminescu se gândeşte mai mult la naţiune decât la stat. Statul e dependent de naţiune, existenţa lui e inferioară existenţei naţiunii, deci pe aceasta din urmă trebue să-o asigurăm. In împrejurările nesigure din vremea războiului oriental, Eminescu exprimă clar ideia că ţinta noastră trebue să fie asigurarea naţionalităţii, nu formarea unei Dacii politice.
STATUL MONARHIC. În Influenţa austriacă, Eminescu arată larg ideile sale asupra statului. Adâncind problemele istoriei neamurilor moderne, el ajunge la convingerea că statele în care principiul monarhic a fost în floare, au progres şi au ajuns cele mai puternice în Europa. Popoarele, scrie Eminescu, sunt producte ale naturii, nu ale inteligenţei. La începutul desvoltării, ele au nevoie de un centru spre care să graviteze şi se grupează în jurul dinastiei ca albinele în jurul mătcii lor. In ce priveşte viaţa internă a popoarelor, aceasta-i numai o luptă între ideia statului şi individualism. Individualismul exagerat distruge, cel inteligent e creator de armonie. Când individualismul se gândeşte şi la interesele colective, se ajunge la armonizarea intereselor individuale. Ideia statului e ideia armonizării intereselor.
Interesele comune crează clase, părerile comune dau naştere la principii, pentru realizarea principiilor se formează partide. Statul nu trebue să vadă în clase indivizi deosebiţi, ci un singur individ: naţiunea. Clasele ca părţi ale naţiunii trebue să rămână egal de importante în faţa statului a cărui menire statornică e de-a le aduce în armonie. Societatea există prin exploatarea unei clase prin alta, dar la bază e o clasă care singură produce, căci e singura care lucrează de-a dreptul materiile prime. Statul trebue să aibă grijă de această clasă de producători, să o ferească de spoliatori, să o cultive, să vegheze la prosperitatea ei materială şi să-şi îndeplinească astfel scopul lui moral.
Având în vedere caracterul firesc al claselor sociale, viaţa socială e un câmp de schimbări, veşnice, e mişcare, iar statul care-i regulatorul acestei vieţi e stabilitate. Pentru ca armonizarea claselor să fie cu putinţă e nevoie de-o dinastie.
Eminescu e pentru o dinastie în jurul căreia să se cristalizeze viaţa statului şi care să asigure armonizarea intereselor de clasă. Istoria noastră i-a arătat că atât timp cât în statul nostru a fost stabilitate a domnilor, noi am progresat; exemplu este epoca lui Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare în Moldova, a lui Mircea cel Mare în Muntenia. Când însă sub influenţa dreptului public polon ne-am răsturnat mereu domnii, am decăzut, trezindu-ne în pragul epocii contemporane desbinaţi şi cu trupul ţării sfâşiat, în timp ce ‘n jurul nostru state uriaşe au luat fiinţă numai fiindcă aveau o monarhie stabilă.
Urmărind istoria ţărilor noastre minate de individualism destructiv, de nestabilitate în domnie, de asuprire a claselor productive, Eminescu ajunge la concluzia că pentru păstrarea naţionalităţii, avem nevoie de-o organizare de stat care să permită următoarele condiţiuni: a) stabilitate prin monarhia ereditară, mai mult ori mai puţin absolută, b) muncă, adică excluderea paraziţilor condeiului şi silirea lor la muncă productivă, c) economie, adică cumpănire între foloasele aduse de cutare cheltuială şi sacrificiile făcute pentru ea.
Avem nevoie de această organizaţie, fiindcă numai ea salvează naţionalitatea, adică principalul scop pe care trebue să-1 urmărim: “Nu dreptul public, ci păstrarea naţionalităţii noastre e lucrul de căpetenie pentru noi şi ar fi mai bine să nu alegem deputaţi decât să se peardă naţia românească”.
In concepţia lui Eminescu asupra statului, ideia monarhică e punctul central. De ea Eminescu leagă şi posibilitatea stabilităţii şi asigurarea triumfului meritului. Eminescu socoate că ‘n ţara noastră e absolut necesară o dinastie cu autoritate morală. Conferinţa Influenţa austriacă e pentru Emineseu un prilej de-a face profesia sa de credinţă într’o chestiune vitală pentru naţiunea şi statul nostru.
STATUL, REAZĂM AL NAŢIUNII. Statul trebue să fie reazimul sigur al naţiuinii şi să - şi îndeplinească un rol moral prin ocrotirea meritului şi muncii. Astfel Eminescu scrie: “Noi primim ideia statului ca apărător al meritului legitim, al averii legitime, al muncii legitime, ca ceva superior dispoziţiilor generale ale unei generaţii, ca un element moral, alături de imoralitatea eventuală a tendenţelor existente în societate”.
In concepţia sa asupra statului, Eminescu pleacă de la realitatea vie: naţiunea. Pentru Eminescu “Salus reipublicae summa lex esto”, nu-i o simplă frază. Scopul prim nu-i forma de guvernământ, ci bună stare a naţiunii. Pentru Eminescu un stat absolutist în care oamenii trăesc bine e preferabil unui stat liberal în care pretutindeni e numai boală şi mizerie.
Când e vorba de conducere într’un stat, toate gândurile şi sentimentele lui Eminescu se ordonează în jurul unei singure axe: naţiunea. Sistemul de guvernământ care nu-şi îndeplineşte rolul de-a duce spre progres naţiunea e un sistem rău şi condamnabil: “Noi credem însă, că un sistem, care, oricât s’ar îmbogăţi patrioţii, are de rezultat moartea reală a unei naţii, e tot ce se poate mai rău şi mai ucigaş ca sistem” .
In lumina realizării interesului naţional judecă Eminescu formele de stat şi de guvernământ. După acest criteriu laudă el forma oligarhică şi condamnă liberalismul. Eminescu scrie că forma oligarhică a asigurat desvoltarea normală a societăţii omeneşti. Criticând pe liberali, Eminescu scrie că statul e un product al naturii, că asemenea unui copac urmează anumite faze de desvoltare, că, asemenea unui organism îşi are evoluţia sa. Numai acele societăţi s’au desvoltat în mod firesc, care s’au ferit de demagogie şi de despotism, primind o formă de guvernământ oligarhică.
Statul demagogic însă, nu-şi poate îndeplini menirea, e dominat de interese personale, e condamnat să fie slab şi ‘năuntru şi ‘n afară: e un stat care nu rezistă descompunerii. Statul demagogic devine o unealtă în mâna politicienilor. Departe de-a asigura desvoltarea armonică a claselor sociale, departe de-a încuraja meritul şi munca, statul acesta e o organizaţie de paraziţi şi salariaţi, nu în slujba naţiunii, ci a partidului. Statul acesta e un mecanism fără moralitate, fără suflet, fără ideal. Asupra lui, Eminescu dă această definiţie tăioasă: “Statul e azi maşina prin mijlocul căreia cei laşi se răzbună asupra protivnicilor lor politici”.
Statul lăsat pe mâna politicianismului, asigură realizarea intereselor personale, a parvenirii, ai scăpării de răspundere prin paravanul parlamentarismului.
Statul demagogic nu are respect pentru popor, pentru sănătatea lui, pentru tradiţiile lui, e statul egoismului.
Statul demagogic nu realizează armonia intereselor clasei dominante cu acele ale clasei muncitorilor: “Acest simţimânt al statului, al armoniei intereselor, s’a pierdut cu desăvârşire astăzi, când statul e astfel constituit, încât poate fi condus în mod unilateral cu reprezentanţii unei singure clase sociale, exclusive prin natura ei”. Asupra aceleiaşi chestiuni Emineseu scrie altădată: “Ideia abstractă a statului ca apărător al intereselor claselor societăţii, ca scut al individualităţii contra tiraniei personale şi a tiraniei uliţelor, se sbate pe moarte, neavând nici un sprijin. ..”.
STATUL NAŢIONAL. Condiţia principială pe care trebue să-o îndeplinească statul nostru, e aceia de-a fi un stat naţional: “Statul nostru nu are altă raţiune de a fi decât aceia că e stat românesc, deci desvoltarea elementului românesc este şi cată să fie ţinta noastră de căpetenie” .
Dacă viaţa noastră de stat nu ne asigură această condiţie, nici nu merităm să mai existăm: “sau ţara aceasta să fie în adevăr românească sau nici nu merită să fie”.
Numai statul naţional poate realiza condiţia ca elementul românesc să-şi impună geniul lui specific şi să fie determinant în viaţa societăţii. Realizând un asemenea stat naţional, nu mai avem a ne îngriji de elementele străine care-şi supun interesele lor desvoltării noastre naţionale: “Chestiunea de căpetenie pentru istoria şi continuitatea de desvoltare a acestei ţări, este ca elementul românesc să rămâie cel determinant, ca el să dea tiparul acestei forme de stat, ca limba lui, înclinările lui oneste şi generoase, bunul lui simţ, c’un cuvânt geniul lui să rămâe şi pentru viitor norma de desvoltare a ţării şi să pătrundă pururea aceasta desvoltare. Voim statul naţional, nu statul cosmopolit, nu America dunăreană. . . Noi credem că, menţinându -ne cu statornicie punctul de plecare al statului naţional, e mai mult ori mai puţin indiferent dacă oamenii care supun desvoltarea lor proprie desvoltării naţionale a României, sunt în orice caz de origină pură traco - romană, sau dacă într’un număr de cazuri, această origine nu este atât de proprie” .
Soarta şi caracterul neamului trebue să fie determinate de elementul naţional: “De aceea credem, întemeiaţi pe vorbele bătrânului Matei Basarab, că ţara este, în linia întâia, elementul naţional şi că e scris în cartea veacurilor ca acest element să determineze soarta şi caracterul acestui stat”. Altădată Eminescu scrie: “Natura poporului, instinctele şi înclinările lui moştenite, geniul lui, care adesea neconştiut urmăreşte o ideie pe când ţese la războiul vremii, acestea să fie determinante în viaţa unui stat”
Aceste condiţii nu erau realizate în statul nostru demagogic, după părerea lui Eminescu, şi de aci violenţa împotriva păturii conducătoare şi superpuse, de aci atacul împotriva liberalismului. In loc de stat naţional, iată ce vede Eminescu: „Patria un otel, poporul o amestecătură, biserica un teatru pentru politiciani, ţara teren de exploatare pentru străini, viaţa noastră publică o ocazie pentru ilustrarea şi ridicarea în sus a imigraţiunii din câteşi patru unghiurile lumii”. Condamnând liberalismul, Eminescu, condamnă un întreg sistem de conducere şi o întreagă organizaţie de stat.
STATUL E UN ORGANISM, INSTITUŢIILE, ORGANELE LUI FIREŞTI. Pentru Eminescu statul e un organism, un foarte gingaş organism. Întocmai dupa cum un organism îşi caută formele-i fireşti de viaţă, şi statul are nevoie de instituţii reieşite în mod firesc din natura lui, spre a-şi exprima viaţa. Asupra statului ca organism găsim multe pagini în articolele lui Eminescu. Odată el scrie: “Un stat e un întreg organic, şi întocmai precum eu am totdeauna cunoştinţă prealabilă despre actele de voinţă ce se petrec în trupul meu, aşa şi ţara trebue să ştie tot ceia ce urmează a se face în numele şi ‘n interesul ei” . Aceiaşi identificare a statului cu un organism o găsim şi aiurea: “In zadar ar încerca cineva să dovedească, că statul e un rezultat al convenţiunii şi al punerii la cale prin teorii; — el este şi rămâne un product al naturii, un organ al societăţii şi precum omul nu-i liber de a-şi schimba inima sau creerul sau plămânii după plac, asemenea nici societatea într’o stare anumită de lucruri economică şi de cultură, nu poate să schimbe după plac forma şi funcţiunile statului, nu poate să se joace nepedepsită de-a parlamentul şi de-a guvernul” .
Concepând statul ca un organism, Eminescu arată şi ‘nce constă arta politică: ” arta politică e ca arta medicului: are să subvină acţiunii şi reacţiunii binefăcătoare a naturii” . Menirea artei politicee ” să subvină acţiunii şi reacţiunii binefăcătoare a naturii, nu să impună legi a priori unui organism, care nu poate trăi decât în conformitate cu legile lui înăscute” .
Expunând idieile sale asupra statului şi societăţii ca fapte ale naturii. Eminescu scrie că statele au tendinţa naturală de-a se osifica în forme, de-a avea Forme stabilite prin care generaţiile trec de-a rândul asemenea materiei fără voinţă care trece prin formele existenţei. In societatea privită din orice punct al desvoltării, sunt conţinute fazele ei viitoare, legile, dreptul, religia: acestea nu sunt decât organele de viaţă ale societăţii. Instituţiile îi apar deci lui Eminescu ca simple organe ale corpului social ce se desvoltă după legile naturii. Privind felul cum se ‘ntroduceau la noi instituţii neisvorîte din propria noastră viaţă, era firesc ca Eminescu să, ajungă la convingerea că acestea constituiau un atentat la legile de desvoltare firească a unui stat.
LEGILE PROGRESULUI ŞI CIVILIZAŢIEI. Convingerea lui Eminescu e că societatea nu progresează prin salturi. Insuşindu-şi principiul leibnitzian, Eminescu scrie: „Cine-şi închipuie de a putea progresa prin salturi, nu face decât a da înapoi”. Altdată lăudându-1 pe omul de stat Epureanu, Eminescu spune că acesta înţelesese că garanţia duratei şi trainicei desvoltări a unui stat cu instituţiile lui e “împăcarea formelor tradiţionale de existenţă, cu cuprinsul lor nou, cu desvoltarea nouă”.
Eminescu atacă formele nouă introduse la noi şi fiindcă nu s’a ţinut seama de fondul românesc tradiţional. Trebuia să ‘naintăm încet păstrându-ne caracterul românesc: “Noi susţinem că poporul românesc nu se va putea desvolta ca popor românesc, decât păstrând drept baze pentru desvoltare a sa tradiţiile sale istorice, astfel cum ele s’au stabilit în curgerea vremilor”. Iar mai departe: „Noi susţinem că, e mai bine să înaintăm încet, dar păstrând firea noastră românească, decât să mergem repede înainte, desbrăcându-ne de dânsa prin străine legi şi străine obiceiuri”. Noi am introdus forme noi fără controlul, fără elementul tradiţiilor naţionale şi am mers împotriva legilor naturii: “Oricine va voi să definească marele mister al existenţei, va vedea că, el consistă în împrospătarea continuă a fondului şi păstrarea formelor. Forme vechi dar spirit pururea nou”.
Progresul se face încet şi gradat. Prin ereditate ne simţim legaţi de trecut, suntem tradiţionalişti, prin adaptabilitate căpătăm aptitudini nouă potrivite cu mediul; ereditatea încetinează mersul înainte, adaptabilitatea cauzează progresul; în mersul înainte nici o schimbare nu se face spontan, căci atunci puţini progresează, iar majoritatea rămâne în urmă.
Iată de ce Eminescu se ridică împotriva inovatorilor care introduceau legi şi instituţii fără să ţină seama de legile naturale ale progresului şi fără să respecte ceia ce era tradiţie şi fond naţional. De aci rolul pe care şi-l asumă Eminescu la redacţia Timpului, de-a arăta cum spoiala şi fraza mascau numai o lipsă de fond adevărat, de aci rolul “de-a biciui frazeologia neadevărată şi a formula sinteza unei direcţii istorice naţionale. De aci cugetarea aceasta care arată că Eminescu era deplin convins de adevărul susţinut de el şi de uşurinţa inovatorilor: “veacurile viitoare nu vor putea să treacă fără un zâmbet de dispreţ, peste uşurinţa cu care aruncăm la noi bunuri morale, pentru care un alt popor, mai aspru, mai primitiv şi mai tânăr, ar risca liniştea publică chiar”.
Şi ‘n numele aceia ce-i adevărată civilizaţie, Eminescu atacă formele introduse. Civilizaţia adevărată nu înseamnă introducerea formelor de viaţă potrivite cu alte naţiuni care-şi urmează evoluţia lor firească. Statul fiind un organism viu, cu ele se potrivesc anumite forme de viaţă şi nu altele. Legile cele mai perfecte şi mai bune aiurea pot să aducă spre prăpastie un alt stat, după cum o doctorie bună pentru un organism poate fi dăunătoare pentru un altul.
Civilizaţia adevărată răsare din adâncimi proprii, din rădăcini proprii, nu din maimuţăreala obîceielor străine, limbilor străine, instituţiilor străine. Pentru a ajunge la civilizaţie nu trebue să adoptăm “cu deridicata” legi, forme, instituţii. Să ne desvoltăm în mod firesc şi organic propriile noastre puteri şi facultăţi. Nu există o civilizaţie umană generală, accesibilă tuturor în acelaş grad şi ‘n acelaş chip. Fiecare naţiune trebue să-şi aibă civilizaţia ei proprie. Unele naţiuni o au, altele nu; nu avem o civilizaţie românească.
Pentru a ajunge la o civilizaţie adevărată, trebue să ţinem seamă de ceea ce e trecutul nostru a creat şi pe baza lui să mergem înainte: “Deci, orice civilizaţie adevărată nu poate consista decât într’o parţială întoarcere la trecut, la elementele bune, sănătoase, proprii de desvoltare”.
Faptul că la noi s’au introdus inistituţii şi forme, nu-1 înşeală pe Eminescu; el crede că avem numai o falsă civilizaţie. Instituţiile convenţionale şi legile scrise nu arată nici măcar că statul nostru e sănătos . Eminecu preferă să fim un stat sănătos cu instituţii barbare, decât un stat putred cu instituţii frumoase.
In numele civilizaţiei adevărate şi progresului firesc, Eminescu a atacat formele introduse la noi. El le-a atacat fiindcă pricinuiau istovirea şi sărăcia naţiunii pe de o parte, şi nu ţineau seama de tradiţiile şi fondul naţional de altă parte. Şi ‘n această atitudine se vede gândul statornic la naţiunea noastră pe care - ar vrea Eminescu să o vadă progresând în mod firesc spre o civilizaţie proprie.
LEGEA MUNCII. Eminescu ne arată şi unicul mijloc de-a ajunge la realizarea unui cuprins corespunzător formelor introduse: munca. In-tr’ un articol el spune: “Munca este legea lumii moderne, care nu are loc pentru leneşi” . Altădată, Eminescu scrie precis că numai munca serioasă ne poate duce la un progres real: ” Nici ziare, nici legi, nici academii, nici o organizaţie asemănătoare cu cele mai înaintate, nu sunt în stare de - a înlocui munca, şi o stare de lucruri ce nu se întemeiază pe ea, e o fantasmagorie, care va dura mai mult sau mai puţin, dar se va preface în fum la suflarea recei realităţi” . O cugetare ne arată convingerea intimă a lui Eminescu: ” Natura comună nu munceşte decât de silă” .
La noi s’a venit cu legi şi lumea s’a lăsat înşelată. Temeiul unui stat e munca, bogăţia unui popor stă în muncă, nu în bani.
Intr’o notă manuscrisă găsim următoarea gândire: “Fiecine şi mare şi mic datoreşte un echivalent de muncă societăţii în care trăeşte” .
Progresul regulat şi sigur nu se face prin demonstraţii şi mişcări de uliţă, ci ” numai şi numai prin muncă”.
Nici progres intelectual nu se poate fără muncă individuală, fără studiu.
Eminescu critică felul cum am introdus noi formele străine. In formele vechi trebuia să facem să intre un spirit nou de munca şi de iubire de adevăr. In loc de aceasta, noi am păstrat incultura şi spiritul bizantin, cărora le-am dat formele civilizaţiei apusene. Ţinta civilizaţiei noastre n’a fost deci reala îmbunătăţire a vieţii noastre publice, ci menţinerea fondului vechi şi decăzut îmbrăcat în forme costisitoare.
O naţiune din sânul căreia nu se ridică oameni de muncă, ci paraziţi care debitează fraze, e o naţiune pe care-o aşteaptă ruina şi demoralizarea.
Progresul e condiţionat de desvoltarea continuă a muncii fizice şi intelectuale. Adoptarea de vorbe ce exprimă instituţii nu înseamnă o realizare, fiindcă vorba poate fi fraza culturii, dar nu cultura însăşi, nu munca reală a inteligenţei.
Eminescu cere tuturor fiilor ţării contribuţia muncii, pentru a avea dreptul să se bucure de viaţa de stat. El numeşte teoria aceasta ” teoria socială a compensaţiei”, în baza căreia o clasă socială ori un individ compensează numai prin munca intelectuală ori muşchiulară, aceia ce primeşte.
In baza acestor gânduri, Eminescu neagă Evreilor drepturile politice fiindcă, după el, Evreii nu muncesc ci speculează; condamnă clasa scribilor ca inutilă, înfierează pătura parazitară a politicianilor şi a elementelor superpuse şi dominante; cere depline drepturi şi toată atenţia statului faţă de pătura muncitoare, clasa ţărănească.
Privind viaţa publică a vremii şi găsind pretutindeni saltimbanci ai vorbei, nepregătiţi gata să jongleze cu orice principii, improvizaţi gata să reformeze totul prin magia jocurilor de cuvinte, înstăriţi şi înscăunaţi în ranguri peste noapte profesând o limbuţie neserioasă dar lucrativă, Eminescu arată singura temelie a progresului şi civilizaţiei: munca.
ÎNŢELESUL REACŢIONARISMULUI LUI EMINESCU. In articolele sale istorice şi politice, Eminescu are cuvinte de laudă pentru anumite epoce din trecutul nostru: epoca lui Alexand ru cel Bun, Mircea cel Mare, Ştefan cel Mare, Matei Basarab. El are de- asemenea cuvinte bune pentru regimul boerilor.
Pentru a înţelege atitudinea lui Eminescu, trebue să ţinem seama de convingerile sale filosofice şi de sentimentele lui patriotice. Am văzut că, Eminescu era convins de necesitatea de-a se lua ca bază trecutul pentru a pregăti progresul viitor al ţării. El se întreabă odată: ” Oare să fim un popor atât de bătrân, încât să fi pierdut memoria trecutului? Să nu ştim că numai în păstrarea bunurilor morale cu greu câştigate în trecut, în păstrarea elementelor educative ale istoriei române e rădăcina spornică a viitorului?” .
In afară de convingerile pe care le-am văzut deja, Eminescu are motive particulare de-a iubi anumite epoce ale trecutului, fiindcă acestea îi încântă sufletul său de Român îndrăgostit de neam şi visând înălţarea ţării sale. Eminescu laudă veacul XV-a al istoriei noastre, fiindcă -i epoca de glorie când neamul românesc prin domnii lui străluciţi şi prin faptele lui vitejeşti, era poporul cel mai de seamă al Europei.
Părerea lui Eminescu e că ‘n acest veac avanscena teatrului universului era ocupată de Români. Ca exemple în susţinerea părerii sale, Eminescu ni-i dă pe marii domnitori Ion şi Matei Corvin, Mircea cel Bătrân, Vlad Dracul, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare. Eminescu scrie că’n acest veac „Românii sunt poporul cel mai înseninat al Europei”.
Şi motive sociale îl fac pe Eminescu să-şi manifeste cultul trecutului. El regretă că nu se pot readuce vremile trecute, când naţiunea era în creştere, când poporul nostru făcea să dispară în faţa puterii lui de viaţă triburile , slave şi tătare. Cum n’ar vrea el să readucă ,vitejia şi bogăţia de altădată!: “A readuce vulturescul avânt al Basarabilor, starea de bogăţie din vremea lui Petru Rareş ori a lui Matei Basarab, a le putea readuce ar fi un merit şi, a fi reacţionar ar fi identic cu a fi sporitor neamului ţării”. Eminescu e mult mai clar altă dată şi ne arată limpede ce înseamnă reacţionarismul său.
El scrie: ” Susţinem din nou că starea veche de lucruri - care nu se mai poate reintroduce în nici un chip, să fie bine înţeles - era mai favorabilă existenţei şi desvoltării normale a poporului nostru”. Şi epoca boerilor e lăudată numai fiindcă starea materială a poporului era pe atunci bună, poporul avea trezie morală, pricepere, vioiciune, bucurie de viaţă.
Eminescu nu cere întoarcerea la trecut, ci crearea condiţiilor de viaţă, de pe vremuri, când neamul creştea şi progresa. El îşi spune părerea cu precizie într’unul din manuscrisele sale: “Legea tocmelelor trebuie schimbată, trebuesc create neapărat condiţiile bunului traiu al ţăranilor, căci altfel chiar existenţa naţională a României e ameninţată . In loc de - a ne certa pe barba lui Şteflan Vodă, am face mai bine a ne certa pe aflarea obiceiului pământului din vremea lui, care - i asigura puterea militară formidabilă de care se bucura într’o vreme atât de depărtată, îndrăzneţul Domn al Moldovei. De aci am afla că munca omului de ţară n’a fost nici când robită, ci rezultatul unei transacţiuni în genere, avantagioasă pentru el; că chiar pământurile pe care le avea în arendă, le avea din neam în neam, nu pe un răstimp scurt; că beţia era pedepsită ca un lucru de ruşine şi de batjocură, în loc ca exploatarea şi lăţirea sistematică a acestui viciu prin colportori jidani, să fi fost un isvor de venituri; că proprietatea era sfântă, deşi nu era decât jus utendi, nu un jus abutendi”.
Intr’un articol Eminescu ne dă următoarea lămurire: “Dacă ne place uneori a cita pe unii din Domnii cei vechi, nu zicem cu asta că vremea lor se mai poate întoarce. Nu.
Precum lumina unor stele ce s’au stins de mult, călătoreşte încă în univers, încât raza ajunge ochiul nostru într’un timp în care steaua ce a revărsat-o, nu mai există, astfel din zarea trecutului mai ajunge o rază de glorie până la noi, pe când cauza acestei străluciri, tăria sufletească, credinţa, abnegaţiunea nu mai sunt. Degeaba, pitici moderni, ar îmbrăca zalele lor, mâncate de rugină, dacă nu pot umplea sufletele cu smerenia şi credinţa celor vechi”.
Eminescu avea prea mult bun simţ ca să ceară o întoarcere îndărăt. Nu în acest fel era el reacţionar. El cerea să creem condiţiile , de viaţă bună pe care le-a avut neamul nostru în epocile voivodale. Sentiment al trecutului din motive temperamentale în opera poetică, din motive filosofice şi sociale în opera de natură practică, dar şi’n prima şi’n cea de- a doua se ‘ntrevede naţionalistul înflăcărat cu gândul la nevoile neamului, cu inima încălzită de-o măreţie proectată în trecut, dar care poate nu era pentru poet decât justificarea unei măreţii pe care-o dorea pentru viitor.
CONSERVATORISMUL NAŢIONALIST AL LUI EMINESCU. Eminescu aşteaptă de la un program conservator crearea tuturoir condiţiilor necesare unui progres firesc în toate ramurile de activitate ale naţiunii. Apropierea lui Eminescu de convingerile conservatoare se observă din notele lui manuscrise şi din diferite articole mărunte din vremea studiilor universitare. Influenţa austriacă însă, cuprinde întreaga doctrina conservatoare pe care Eminescu avea s’o expună şi ‘n articolele din Timpul. In articolele lui Eminescu se vede bine convingerea lui că numai conservatorii pot salva naţiunea şi că un stat liberal nu poate fi puternic. Odată el scrie: “Dacă liberalii sunt patrioţi şi naţionalişti, vor trebui să devie reacţionari şi să împărtăşească cu noi acest titlu, cu care azi ne fac imputări” .
Numai conservatorii sunt capabili să vindece relele din ţară, numai legile conservatoare pot fi bune şi oricine voeşte îndreptarea lucrurilor va trebui să devină mai mult ori mai puţin conservator.
Încrederea lui Eminescu nu se mărgineşte la activitatea trecută şi prezentă a conservatorilor, ci se răsfrânge şi asupra a ceia ce ei vor face în viitor: “Unul este partidul conservator, cum una este ţara, una Constituţia liberală dată de acelaşi partid conservator, precum tot ce s’a făcut şi se va face vr’odată pentru unirea neamului românesc, de către partidul conservator se va face” .
Eminescu arată care trebue să fie ţinta partidului conservator. El nu trebue să lupte împotriva principiilor de libertate şi egalitate, ci împotriva abuzului ce se face cu ele.
Convins că liberalii au falsificat instituţiile în fiinţa lor şi că se folosesc de ele numai pentru paradă şi satisfacere de interese, Eminescu crede că conservatorii au menirea de a da formelor un cuprins real.
Liberalii discreditează instituţiile prin abuz, conservatorii trebue să le conserve prin realizarea fondului lor.
In atitudinea sa politică, Eminescu e intransigent în ce priveşte principiile. Convins fiind că instituţiile noastre trebue să reprezinte ceva real, nu numai forme goale, Eminescu susţine că tot ce se face în ţară e nevoie să aibă ca punct de plecare Constituţia ţării în întregul ei.
Eminescu înţelege constituţionalismul ca păzirea reală a principiilor înscrise în pactul fundamental al ţării. El înţelege ca factorii de guvernământ să-şi îndeplinească fiecare misiunea prescrisă de legi şi să nu treacă peste acestea; el cere ca fiecare factor să-şi cunoască atribuţia specială şi să fie responsabil de îndeplinirea ei; el e contra imixtiunei de puteri; el cere ca alegătorul să fie lăsat să-şi exercite în conştiinţă datoria-i cetăţenească şi să nu fie supus presiunilor morale şi materiale. Constituţionalism nu ‘nseamnă deci simple forme sub care totul e fals, forme care ascund doar o societate organizată de exploatare şi intimidare a ţării.
In baza principiilor conservatoare, desvoltarea ţării nu se poate face decât pe cale evolutivă; de aceia conservatorii trebue să fie împotriva mişcărilor revoluţionare. Ei trebue să creeze condiţiile adevăratului progres, adică să desvolte posibilităţile muncii fizice şi intelectuale.
Ţinta supremă a partidului conservator trebue să fie întărirea elementului naţional şi apărarea lui împotriva a tot ce l-ar primejdui: “Şi ţinta noastră a fost totdeauna conservarea elementului naţional şi ocrotirea acestui element contra concurenţei excesive şi a propriei lui neprevederi. Fie ce zi ce trece ne convinge mai mult că aceasta trebue să fie ţinta supremă, nu numai a oricărui conservator, dar a oricărui Român care vrea să aibă o ţară românească”.
Astfel pentru Emineseu a fi conservator se confundă cu a fi român şi a voi binele naţiunii. Felul cum înţelege el desvoltarea ţării pe temeiul principiilor conservatoare, nu ni-1 arată ostil progresului politic şi social. In vorbele lui Emineseu e un spirit pe care trebue să-1 înţelegem, un spirit conservator care vrea pregătirea unei evoluţii, nu săvârşirea de salturi schimbătoare mai totdeauna numai a suprafeţii lucrurilor. Intre cele două curente faţă ‘n faţă, unul târzielnic în reforme, dar sigur de realizări şi altul revoluţionar, primitor al oricărei noutăţi, înfăptuitor a toate pe hârtie, dar puţin schimbător al fondului lucrurilor, Eminescu preferă pe cel dintâi.
ANTILIBERALISMUL LUI EMINESCU. Pe cât i-i lui Emineseu de mare încrederea în conservatori şi în ideia conservatoare, pe atât i-i de mare şi siguranţa că liberalii şi’n general liberalismul nu pot face ca o naţiune să fie puternică şi să progreseze în mod firesc şi continuu.
Emineseu a atacat politicianismul liberal cu toate aspectele lui, a înfierat pe cei de provenienţă nesigură care alcătuiau partidul liberal, a mărturisit adesea convingerea că liberalii sunt duşmani ai naţiunii..
La baza neîncrederei în liberali sunt, după Eminescu, şi deosebiri de origină şi deosebiri de caracter între ceia ce-i liberal şi conservator în ţară. Pe când conservatorul are ca armă adevărul, liberalul se serveşte de intrigă şi vicleşug; pe când conservatorul spune sincer ce vrea, liberalul ascunde totdeauna adevărata intenţie. Emineseu ajunge cu neîncrederea până acolo că nici faptul obţinerii Independenţei nu-1 înveseleşte; el crede că se ascunde ceva sub cuvintele dubioase cu care puterile au recunoscut independenţa ţării.
Emineseu a manifestat o neţărmurită dragoste pentru ţărănime care pentru el se confunda cu însăşi naţia. Şi această dragoste i-a mărit înverşunarea împotriva liberalilor care, după el, exploatau doar naţiunea. E interesantă observaţia pe care-o face el într’o convorbire cu Zamfir Arbore: “Să se răscoale ţăranii cândva în România pentru a scutura jugul ciocoilor, şi atunci vei vedea, dacă vom trăi pe acele vremuri, cât de sanguinari şi nemiloşi vor fi aceşti democraţi faţă cu poporul răsculat”.
Emineseu e convins că legislaţia liberală a încurajat la noi lupta de exploatare; această legislaţie este exclusiv în favoarea clasei de mijloc, care la noi e formată din Evrei, aşa că prin liberalism ne putem aştepta la o epocă de dominare a Evreilor, faţă de care domnia fanariotă ar fi o epocă de aur.
Visul lui Eminescu era un stat puternic prin care naţiunea să se desvolte şi să-şi îndeplinească menirea ei civilizatoare. Dar el e convins că un stat liberal nu poate fi puternic fiindcă renunţă la puterile sale în favoarea individului.
In politică, la baza atitudinei lui Eminescu, nu-s numai sentimentele unui militant pentru un partid, ci gândiri bine fixate asupra conservatismului şi liberalismului în genere.
Suflet aprins; şi entusiast, minte gânditoare şi preocupată de toate problemele vieţii naţionale, Eminescu şi-a pus toată energia în serviciul ideilor pe care le socotea mântuitoare. In gândirea românească, el nu reprezintă o simplă atitudine de poet ori de ziarist înfeudat unui partid, ci o clară concepţie conservatoare naţionalistă.
El şi-a luat în serios rolul de profet al neamului pe de o parte, de censor al plăgilor vieţii noastre publice pe de alta. Dar în lupta lui atât de vehementă adeseori, el nu uită că viaţa publică e ceva serios, şi aceasta-1 înalţă încă înaintea noastră: “Stând la mormintele fraţilor lor căzuţi pe câmpiile Bulgariei, Românii din ce în ce se pătrund mai mult şi tot mai mult de convingerea, că viaţa publică este un lucru serios, iar nu o comedie, unde cel mai isteţ trebue să fie răsplătit prin aplause”.
Pentru umanitate ca fiinţă colectivă, nu se poate lucra decât punându-te în serviciul celor ce-s alături de tine, celor împreuna cu care eşti destinat să trăeişti. Cine vrea să lucreze cu folos pentru umanitate, trebue sa lucreze pentru naţiunea în sânul căreia s’a născut. Cosmopolitismul e o imposibilitate, realitatea de care suntem legaţi prin lanţuri ce nu se pot desface e naţiunea: “E o chestiune ce nu există, aceasta a cosmopolitismului. Să nu fim inventivi în chestiuni al căror înţeles ar fi greu de definit pentru fiecare din noi. Poate că ar exista cosmopolitism - dacă el ar fi posibil. Dar el e imposibil. Individul care are într’adevăr dorinţa de-a lucra pentru societate, nu poate lucra pentru o omenire care nu exista decât în părţile ei concrete - în naţionalităţi. Individul e osândit prin timpi şi spaţiu, de a lucra pentru acea singură parte, căreia el îi aparţine. In zadar ar încerca chiar de a lucra deodată pentru toată omenirea, el e legat prin lanţuri nedesfăcute de grupa de oameni în care s’a născut”.
Cosmopolitismul e o simulaţiune. El n’a fost niciodată un adevăr, la temelia lui a fost totdeauna un interes. Străinii simulează cosmopolitismul pentru a nu-şi primejdui interesele ce le au în ţara noastră, statele slabe simulează şi ele cosmopolitismul pentru a ponegri şi da pe faţă tendinţele statelor inamice mai tari. Cosmopolitismul e simulaţie, făţărnicie, pretext al lenei şi indiferentismului.
Gândurile acestea exprimate în epoca studiilor la Viena, vor rămâne aceleaşi şi mai târziu. In 1876, pentru Eminescu, cosmopolitism şi egoism e acelaşi lucru. Cosmopolitismul e numai pretextul de-a nu face nimic pentru o parte din omenire, din partea unui individ care nu lucrează nimic pentru universul întreg.
Eminescu are deplină încredere în vitalitatea naţiunii. In sufletul lui e înrădăcinată convingerea că oricâte piedici i s’ar pune în cale, o naţiune sfârşeşte prin a învinge. In ce priveşte naţiunea noastră, el are deplină încredere în puterea-i de rezistenţă şi ‘n vitalitatea-i biruitoare asupra tuturor asupritorilor şi restriştilor: “limba şi naţionalitatea româneasca vor pieri deodată cu Românul material, cu stingerea prin moarte şi fără urmaşi a noastră, nu prin desnaţionalizare şi renegaţiune”.
Altă convingere a lui Eminescu e că naţiunile au dreptul de-a se ridica şi de¬a-şi determina singure soarta: “Toate naţiunile trebue aduse la valoarea lor proprie”, scrie el odată. Nu trebue să ne mai mirăm de vehemenţa ce-a pus-o Eminescu în articolele de apă rare a naţiunii noastre subjugate în Austro-Ungaria.
Triumful naţiunii e pentru Eminescu triumful dreptăţii; acest triumf trebue să vină odată: “E pietroasă şi ‘ncovoiată calea Dreptăţii, dar e sigură”. Sprijinit pe credinţa în triumful dreptaţii, Eminescu susţine nu numai că naţiunea noastră se va elibera de vrăjmaşi, dar că şi celelalte naţiuni vor sfârşi prin a eşi de sub jugul ce li s’a impus de naţiuni mai puternice.
Eminescu nu exprimă numai o credinţă mistică în triumful dreptăţii. El se bazează pe faptele istorice, pe dreptul natural al fiecărei naţiuni, atunci când exprimă cu hotarîre părerea că o naţiune nu are dreptul să domnească asupra alteia, că singure naţiunile au dreptul de-a fi stăpâne asupra lor înşile, de-a avea suveranitatea şi legislaţia proprie şi că a trece suveranitatea unei naţiuni în braţele alteia e o crimă împotriva celei dintâi. Pe baza acestor convingeri, Eminescu cere drepturi nu numai pentru Românii din Austro-Ungaria, ci pentru toate naţiunile oprimate.
STAT ŞI NAŢIUNE. Parerile lui Eminescu asupra statului au la bază tot concepţia sa asupra naţiunii. Pentru Eminescu, naţiunea reprezintă o sumă de puteri vii care merg în direcţia hotărâtă de propria lor natură. Desfăşurarea puterilor naturii nu poate fi de nimic oprită în cale. Politica de stat maghiară e zadarnică, deoarece forţele naţiunii noastre se vor desvălui în direcţia impusă de natura lor şi vor înfrânge ideia de stat austro-ungar. E în vorbele lui Eminescu nu numai încrederea în triumful naţiunii, dar şi convingerea că ‘n lupta dintre stat şi naţiune, aceasta din urmă sfârşeşte prin a birui.
Pentru Eminescu, adevărata unitate socială capabilă de-a înfrânge piedicile şi de-a se desvolta de-alungul veacurilor nu-i statul ci naţiunea. Istoria contemporană a confirmat părerea lui Eminescu.
Nu-i de mirare deci că Eminescu se gândeşte mai mult la naţiune decât la stat. Statul e dependent de naţiune, existenţa lui e inferioară existenţei naţiunii, deci pe aceasta din urmă trebue să-o asigurăm. In împrejurările nesigure din vremea războiului oriental, Eminescu exprimă clar ideia că ţinta noastră trebue să fie asigurarea naţionalităţii, nu formarea unei Dacii politice.
STATUL MONARHIC. În Influenţa austriacă, Eminescu arată larg ideile sale asupra statului. Adâncind problemele istoriei neamurilor moderne, el ajunge la convingerea că statele în care principiul monarhic a fost în floare, au progres şi au ajuns cele mai puternice în Europa. Popoarele, scrie Eminescu, sunt producte ale naturii, nu ale inteligenţei. La începutul desvoltării, ele au nevoie de un centru spre care să graviteze şi se grupează în jurul dinastiei ca albinele în jurul mătcii lor. In ce priveşte viaţa internă a popoarelor, aceasta-i numai o luptă între ideia statului şi individualism. Individualismul exagerat distruge, cel inteligent e creator de armonie. Când individualismul se gândeşte şi la interesele colective, se ajunge la armonizarea intereselor individuale. Ideia statului e ideia armonizării intereselor.
Interesele comune crează clase, părerile comune dau naştere la principii, pentru realizarea principiilor se formează partide. Statul nu trebue să vadă în clase indivizi deosebiţi, ci un singur individ: naţiunea. Clasele ca părţi ale naţiunii trebue să rămână egal de importante în faţa statului a cărui menire statornică e de-a le aduce în armonie. Societatea există prin exploatarea unei clase prin alta, dar la bază e o clasă care singură produce, căci e singura care lucrează de-a dreptul materiile prime. Statul trebue să aibă grijă de această clasă de producători, să o ferească de spoliatori, să o cultive, să vegheze la prosperitatea ei materială şi să-şi îndeplinească astfel scopul lui moral.
Având în vedere caracterul firesc al claselor sociale, viaţa socială e un câmp de schimbări, veşnice, e mişcare, iar statul care-i regulatorul acestei vieţi e stabilitate. Pentru ca armonizarea claselor să fie cu putinţă e nevoie de-o dinastie.
Eminescu e pentru o dinastie în jurul căreia să se cristalizeze viaţa statului şi care să asigure armonizarea intereselor de clasă. Istoria noastră i-a arătat că atât timp cât în statul nostru a fost stabilitate a domnilor, noi am progresat; exemplu este epoca lui Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare în Moldova, a lui Mircea cel Mare în Muntenia. Când însă sub influenţa dreptului public polon ne-am răsturnat mereu domnii, am decăzut, trezindu-ne în pragul epocii contemporane desbinaţi şi cu trupul ţării sfâşiat, în timp ce ‘n jurul nostru state uriaşe au luat fiinţă numai fiindcă aveau o monarhie stabilă.
Urmărind istoria ţărilor noastre minate de individualism destructiv, de nestabilitate în domnie, de asuprire a claselor productive, Eminescu ajunge la concluzia că pentru păstrarea naţionalităţii, avem nevoie de-o organizare de stat care să permită următoarele condiţiuni: a) stabilitate prin monarhia ereditară, mai mult ori mai puţin absolută, b) muncă, adică excluderea paraziţilor condeiului şi silirea lor la muncă productivă, c) economie, adică cumpănire între foloasele aduse de cutare cheltuială şi sacrificiile făcute pentru ea.
Avem nevoie de această organizaţie, fiindcă numai ea salvează naţionalitatea, adică principalul scop pe care trebue să-1 urmărim: “Nu dreptul public, ci păstrarea naţionalităţii noastre e lucrul de căpetenie pentru noi şi ar fi mai bine să nu alegem deputaţi decât să se peardă naţia românească”.
In concepţia lui Eminescu asupra statului, ideia monarhică e punctul central. De ea Eminescu leagă şi posibilitatea stabilităţii şi asigurarea triumfului meritului. Eminescu socoate că ‘n ţara noastră e absolut necesară o dinastie cu autoritate morală. Conferinţa Influenţa austriacă e pentru Emineseu un prilej de-a face profesia sa de credinţă într’o chestiune vitală pentru naţiunea şi statul nostru.
STATUL, REAZĂM AL NAŢIUNII. Statul trebue să fie reazimul sigur al naţiuinii şi să - şi îndeplinească un rol moral prin ocrotirea meritului şi muncii. Astfel Eminescu scrie: “Noi primim ideia statului ca apărător al meritului legitim, al averii legitime, al muncii legitime, ca ceva superior dispoziţiilor generale ale unei generaţii, ca un element moral, alături de imoralitatea eventuală a tendenţelor existente în societate”.
In concepţia sa asupra statului, Eminescu pleacă de la realitatea vie: naţiunea. Pentru Eminescu “Salus reipublicae summa lex esto”, nu-i o simplă frază. Scopul prim nu-i forma de guvernământ, ci bună stare a naţiunii. Pentru Eminescu un stat absolutist în care oamenii trăesc bine e preferabil unui stat liberal în care pretutindeni e numai boală şi mizerie.
Când e vorba de conducere într’un stat, toate gândurile şi sentimentele lui Eminescu se ordonează în jurul unei singure axe: naţiunea. Sistemul de guvernământ care nu-şi îndeplineşte rolul de-a duce spre progres naţiunea e un sistem rău şi condamnabil: “Noi credem însă, că un sistem, care, oricât s’ar îmbogăţi patrioţii, are de rezultat moartea reală a unei naţii, e tot ce se poate mai rău şi mai ucigaş ca sistem” .
In lumina realizării interesului naţional judecă Eminescu formele de stat şi de guvernământ. După acest criteriu laudă el forma oligarhică şi condamnă liberalismul. Eminescu scrie că forma oligarhică a asigurat desvoltarea normală a societăţii omeneşti. Criticând pe liberali, Eminescu scrie că statul e un product al naturii, că asemenea unui copac urmează anumite faze de desvoltare, că, asemenea unui organism îşi are evoluţia sa. Numai acele societăţi s’au desvoltat în mod firesc, care s’au ferit de demagogie şi de despotism, primind o formă de guvernământ oligarhică.
Statul demagogic însă, nu-şi poate îndeplini menirea, e dominat de interese personale, e condamnat să fie slab şi ‘năuntru şi ‘n afară: e un stat care nu rezistă descompunerii. Statul demagogic devine o unealtă în mâna politicienilor. Departe de-a asigura desvoltarea armonică a claselor sociale, departe de-a încuraja meritul şi munca, statul acesta e o organizaţie de paraziţi şi salariaţi, nu în slujba naţiunii, ci a partidului. Statul acesta e un mecanism fără moralitate, fără suflet, fără ideal. Asupra lui, Eminescu dă această definiţie tăioasă: “Statul e azi maşina prin mijlocul căreia cei laşi se răzbună asupra protivnicilor lor politici”.
Statul lăsat pe mâna politicianismului, asigură realizarea intereselor personale, a parvenirii, ai scăpării de răspundere prin paravanul parlamentarismului.
Statul demagogic nu are respect pentru popor, pentru sănătatea lui, pentru tradiţiile lui, e statul egoismului.
Statul demagogic nu realizează armonia intereselor clasei dominante cu acele ale clasei muncitorilor: “Acest simţimânt al statului, al armoniei intereselor, s’a pierdut cu desăvârşire astăzi, când statul e astfel constituit, încât poate fi condus în mod unilateral cu reprezentanţii unei singure clase sociale, exclusive prin natura ei”. Asupra aceleiaşi chestiuni Emineseu scrie altădată: “Ideia abstractă a statului ca apărător al intereselor claselor societăţii, ca scut al individualităţii contra tiraniei personale şi a tiraniei uliţelor, se sbate pe moarte, neavând nici un sprijin. ..”.
STATUL NAŢIONAL. Condiţia principială pe care trebue să-o îndeplinească statul nostru, e aceia de-a fi un stat naţional: “Statul nostru nu are altă raţiune de a fi decât aceia că e stat românesc, deci desvoltarea elementului românesc este şi cată să fie ţinta noastră de căpetenie” .
Dacă viaţa noastră de stat nu ne asigură această condiţie, nici nu merităm să mai existăm: “sau ţara aceasta să fie în adevăr românească sau nici nu merită să fie”.
Numai statul naţional poate realiza condiţia ca elementul românesc să-şi impună geniul lui specific şi să fie determinant în viaţa societăţii. Realizând un asemenea stat naţional, nu mai avem a ne îngriji de elementele străine care-şi supun interesele lor desvoltării noastre naţionale: “Chestiunea de căpetenie pentru istoria şi continuitatea de desvoltare a acestei ţări, este ca elementul românesc să rămâie cel determinant, ca el să dea tiparul acestei forme de stat, ca limba lui, înclinările lui oneste şi generoase, bunul lui simţ, c’un cuvânt geniul lui să rămâe şi pentru viitor norma de desvoltare a ţării şi să pătrundă pururea aceasta desvoltare. Voim statul naţional, nu statul cosmopolit, nu America dunăreană. . . Noi credem că, menţinându -ne cu statornicie punctul de plecare al statului naţional, e mai mult ori mai puţin indiferent dacă oamenii care supun desvoltarea lor proprie desvoltării naţionale a României, sunt în orice caz de origină pură traco - romană, sau dacă într’un număr de cazuri, această origine nu este atât de proprie” .
Soarta şi caracterul neamului trebue să fie determinate de elementul naţional: “De aceea credem, întemeiaţi pe vorbele bătrânului Matei Basarab, că ţara este, în linia întâia, elementul naţional şi că e scris în cartea veacurilor ca acest element să determineze soarta şi caracterul acestui stat”. Altădată Eminescu scrie: “Natura poporului, instinctele şi înclinările lui moştenite, geniul lui, care adesea neconştiut urmăreşte o ideie pe când ţese la războiul vremii, acestea să fie determinante în viaţa unui stat”
Aceste condiţii nu erau realizate în statul nostru demagogic, după părerea lui Eminescu, şi de aci violenţa împotriva păturii conducătoare şi superpuse, de aci atacul împotriva liberalismului. In loc de stat naţional, iată ce vede Eminescu: „Patria un otel, poporul o amestecătură, biserica un teatru pentru politiciani, ţara teren de exploatare pentru străini, viaţa noastră publică o ocazie pentru ilustrarea şi ridicarea în sus a imigraţiunii din câteşi patru unghiurile lumii”. Condamnând liberalismul, Eminescu, condamnă un întreg sistem de conducere şi o întreagă organizaţie de stat.
STATUL E UN ORGANISM, INSTITUŢIILE, ORGANELE LUI FIREŞTI. Pentru Eminescu statul e un organism, un foarte gingaş organism. Întocmai dupa cum un organism îşi caută formele-i fireşti de viaţă, şi statul are nevoie de instituţii reieşite în mod firesc din natura lui, spre a-şi exprima viaţa. Asupra statului ca organism găsim multe pagini în articolele lui Eminescu. Odată el scrie: “Un stat e un întreg organic, şi întocmai precum eu am totdeauna cunoştinţă prealabilă despre actele de voinţă ce se petrec în trupul meu, aşa şi ţara trebue să ştie tot ceia ce urmează a se face în numele şi ‘n interesul ei” . Aceiaşi identificare a statului cu un organism o găsim şi aiurea: “In zadar ar încerca cineva să dovedească, că statul e un rezultat al convenţiunii şi al punerii la cale prin teorii; — el este şi rămâne un product al naturii, un organ al societăţii şi precum omul nu-i liber de a-şi schimba inima sau creerul sau plămânii după plac, asemenea nici societatea într’o stare anumită de lucruri economică şi de cultură, nu poate să schimbe după plac forma şi funcţiunile statului, nu poate să se joace nepedepsită de-a parlamentul şi de-a guvernul” .
Concepând statul ca un organism, Eminescu arată şi ‘nce constă arta politică: ” arta politică e ca arta medicului: are să subvină acţiunii şi reacţiunii binefăcătoare a naturii” . Menirea artei politicee ” să subvină acţiunii şi reacţiunii binefăcătoare a naturii, nu să impună legi a priori unui organism, care nu poate trăi decât în conformitate cu legile lui înăscute” .
Expunând idieile sale asupra statului şi societăţii ca fapte ale naturii. Eminescu scrie că statele au tendinţa naturală de-a se osifica în forme, de-a avea Forme stabilite prin care generaţiile trec de-a rândul asemenea materiei fără voinţă care trece prin formele existenţei. In societatea privită din orice punct al desvoltării, sunt conţinute fazele ei viitoare, legile, dreptul, religia: acestea nu sunt decât organele de viaţă ale societăţii. Instituţiile îi apar deci lui Eminescu ca simple organe ale corpului social ce se desvoltă după legile naturii. Privind felul cum se ‘ntroduceau la noi instituţii neisvorîte din propria noastră viaţă, era firesc ca Eminescu să, ajungă la convingerea că acestea constituiau un atentat la legile de desvoltare firească a unui stat.
LEGILE PROGRESULUI ŞI CIVILIZAŢIEI. Convingerea lui Eminescu e că societatea nu progresează prin salturi. Insuşindu-şi principiul leibnitzian, Eminescu scrie: „Cine-şi închipuie de a putea progresa prin salturi, nu face decât a da înapoi”. Altdată lăudându-1 pe omul de stat Epureanu, Eminescu spune că acesta înţelesese că garanţia duratei şi trainicei desvoltări a unui stat cu instituţiile lui e “împăcarea formelor tradiţionale de existenţă, cu cuprinsul lor nou, cu desvoltarea nouă”.
Eminescu atacă formele nouă introduse la noi şi fiindcă nu s’a ţinut seama de fondul românesc tradiţional. Trebuia să ‘naintăm încet păstrându-ne caracterul românesc: “Noi susţinem că poporul românesc nu se va putea desvolta ca popor românesc, decât păstrând drept baze pentru desvoltare a sa tradiţiile sale istorice, astfel cum ele s’au stabilit în curgerea vremilor”. Iar mai departe: „Noi susţinem că, e mai bine să înaintăm încet, dar păstrând firea noastră românească, decât să mergem repede înainte, desbrăcându-ne de dânsa prin străine legi şi străine obiceiuri”. Noi am introdus forme noi fără controlul, fără elementul tradiţiilor naţionale şi am mers împotriva legilor naturii: “Oricine va voi să definească marele mister al existenţei, va vedea că, el consistă în împrospătarea continuă a fondului şi păstrarea formelor. Forme vechi dar spirit pururea nou”.
Progresul se face încet şi gradat. Prin ereditate ne simţim legaţi de trecut, suntem tradiţionalişti, prin adaptabilitate căpătăm aptitudini nouă potrivite cu mediul; ereditatea încetinează mersul înainte, adaptabilitatea cauzează progresul; în mersul înainte nici o schimbare nu se face spontan, căci atunci puţini progresează, iar majoritatea rămâne în urmă.
Iată de ce Eminescu se ridică împotriva inovatorilor care introduceau legi şi instituţii fără să ţină seama de legile naturale ale progresului şi fără să respecte ceia ce era tradiţie şi fond naţional. De aci rolul pe care şi-l asumă Eminescu la redacţia Timpului, de-a arăta cum spoiala şi fraza mascau numai o lipsă de fond adevărat, de aci rolul “de-a biciui frazeologia neadevărată şi a formula sinteza unei direcţii istorice naţionale. De aci cugetarea aceasta care arată că Eminescu era deplin convins de adevărul susţinut de el şi de uşurinţa inovatorilor: “veacurile viitoare nu vor putea să treacă fără un zâmbet de dispreţ, peste uşurinţa cu care aruncăm la noi bunuri morale, pentru care un alt popor, mai aspru, mai primitiv şi mai tânăr, ar risca liniştea publică chiar”.
Şi ‘n numele aceia ce-i adevărată civilizaţie, Eminescu atacă formele introduse. Civilizaţia adevărată nu înseamnă introducerea formelor de viaţă potrivite cu alte naţiuni care-şi urmează evoluţia lor firească. Statul fiind un organism viu, cu ele se potrivesc anumite forme de viaţă şi nu altele. Legile cele mai perfecte şi mai bune aiurea pot să aducă spre prăpastie un alt stat, după cum o doctorie bună pentru un organism poate fi dăunătoare pentru un altul.
Civilizaţia adevărată răsare din adâncimi proprii, din rădăcini proprii, nu din maimuţăreala obîceielor străine, limbilor străine, instituţiilor străine. Pentru a ajunge la civilizaţie nu trebue să adoptăm “cu deridicata” legi, forme, instituţii. Să ne desvoltăm în mod firesc şi organic propriile noastre puteri şi facultăţi. Nu există o civilizaţie umană generală, accesibilă tuturor în acelaş grad şi ‘n acelaş chip. Fiecare naţiune trebue să-şi aibă civilizaţia ei proprie. Unele naţiuni o au, altele nu; nu avem o civilizaţie românească.
Pentru a ajunge la o civilizaţie adevărată, trebue să ţinem seamă de ceea ce e trecutul nostru a creat şi pe baza lui să mergem înainte: “Deci, orice civilizaţie adevărată nu poate consista decât într’o parţială întoarcere la trecut, la elementele bune, sănătoase, proprii de desvoltare”.
Faptul că la noi s’au introdus inistituţii şi forme, nu-1 înşeală pe Eminescu; el crede că avem numai o falsă civilizaţie. Instituţiile convenţionale şi legile scrise nu arată nici măcar că statul nostru e sănătos . Eminecu preferă să fim un stat sănătos cu instituţii barbare, decât un stat putred cu instituţii frumoase.
In numele civilizaţiei adevărate şi progresului firesc, Eminescu a atacat formele introduse la noi. El le-a atacat fiindcă pricinuiau istovirea şi sărăcia naţiunii pe de o parte, şi nu ţineau seama de tradiţiile şi fondul naţional de altă parte. Şi ‘n această atitudine se vede gândul statornic la naţiunea noastră pe care - ar vrea Eminescu să o vadă progresând în mod firesc spre o civilizaţie proprie.
LEGEA MUNCII. Eminescu ne arată şi unicul mijloc de-a ajunge la realizarea unui cuprins corespunzător formelor introduse: munca. In-tr’ un articol el spune: “Munca este legea lumii moderne, care nu are loc pentru leneşi” . Altădată, Eminescu scrie precis că numai munca serioasă ne poate duce la un progres real: ” Nici ziare, nici legi, nici academii, nici o organizaţie asemănătoare cu cele mai înaintate, nu sunt în stare de - a înlocui munca, şi o stare de lucruri ce nu se întemeiază pe ea, e o fantasmagorie, care va dura mai mult sau mai puţin, dar se va preface în fum la suflarea recei realităţi” . O cugetare ne arată convingerea intimă a lui Eminescu: ” Natura comună nu munceşte decât de silă” .
La noi s’a venit cu legi şi lumea s’a lăsat înşelată. Temeiul unui stat e munca, bogăţia unui popor stă în muncă, nu în bani.
Intr’o notă manuscrisă găsim următoarea gândire: “Fiecine şi mare şi mic datoreşte un echivalent de muncă societăţii în care trăeşte” .
Progresul regulat şi sigur nu se face prin demonstraţii şi mişcări de uliţă, ci ” numai şi numai prin muncă”.
Nici progres intelectual nu se poate fără muncă individuală, fără studiu.
Eminescu critică felul cum am introdus noi formele străine. In formele vechi trebuia să facem să intre un spirit nou de munca şi de iubire de adevăr. In loc de aceasta, noi am păstrat incultura şi spiritul bizantin, cărora le-am dat formele civilizaţiei apusene. Ţinta civilizaţiei noastre n’a fost deci reala îmbunătăţire a vieţii noastre publice, ci menţinerea fondului vechi şi decăzut îmbrăcat în forme costisitoare.
O naţiune din sânul căreia nu se ridică oameni de muncă, ci paraziţi care debitează fraze, e o naţiune pe care-o aşteaptă ruina şi demoralizarea.
Progresul e condiţionat de desvoltarea continuă a muncii fizice şi intelectuale. Adoptarea de vorbe ce exprimă instituţii nu înseamnă o realizare, fiindcă vorba poate fi fraza culturii, dar nu cultura însăşi, nu munca reală a inteligenţei.
Eminescu cere tuturor fiilor ţării contribuţia muncii, pentru a avea dreptul să se bucure de viaţa de stat. El numeşte teoria aceasta ” teoria socială a compensaţiei”, în baza căreia o clasă socială ori un individ compensează numai prin munca intelectuală ori muşchiulară, aceia ce primeşte.
In baza acestor gânduri, Eminescu neagă Evreilor drepturile politice fiindcă, după el, Evreii nu muncesc ci speculează; condamnă clasa scribilor ca inutilă, înfierează pătura parazitară a politicianilor şi a elementelor superpuse şi dominante; cere depline drepturi şi toată atenţia statului faţă de pătura muncitoare, clasa ţărănească.
Privind viaţa publică a vremii şi găsind pretutindeni saltimbanci ai vorbei, nepregătiţi gata să jongleze cu orice principii, improvizaţi gata să reformeze totul prin magia jocurilor de cuvinte, înstăriţi şi înscăunaţi în ranguri peste noapte profesând o limbuţie neserioasă dar lucrativă, Eminescu arată singura temelie a progresului şi civilizaţiei: munca.
ÎNŢELESUL REACŢIONARISMULUI LUI EMINESCU. In articolele sale istorice şi politice, Eminescu are cuvinte de laudă pentru anumite epoce din trecutul nostru: epoca lui Alexand ru cel Bun, Mircea cel Mare, Ştefan cel Mare, Matei Basarab. El are de- asemenea cuvinte bune pentru regimul boerilor.
Pentru a înţelege atitudinea lui Eminescu, trebue să ţinem seama de convingerile sale filosofice şi de sentimentele lui patriotice. Am văzut că, Eminescu era convins de necesitatea de-a se lua ca bază trecutul pentru a pregăti progresul viitor al ţării. El se întreabă odată: ” Oare să fim un popor atât de bătrân, încât să fi pierdut memoria trecutului? Să nu ştim că numai în păstrarea bunurilor morale cu greu câştigate în trecut, în păstrarea elementelor educative ale istoriei române e rădăcina spornică a viitorului?” .
In afară de convingerile pe care le-am văzut deja, Eminescu are motive particulare de-a iubi anumite epoce ale trecutului, fiindcă acestea îi încântă sufletul său de Român îndrăgostit de neam şi visând înălţarea ţării sale. Eminescu laudă veacul XV-a al istoriei noastre, fiindcă -i epoca de glorie când neamul românesc prin domnii lui străluciţi şi prin faptele lui vitejeşti, era poporul cel mai de seamă al Europei.
Părerea lui Eminescu e că ‘n acest veac avanscena teatrului universului era ocupată de Români. Ca exemple în susţinerea părerii sale, Eminescu ni-i dă pe marii domnitori Ion şi Matei Corvin, Mircea cel Bătrân, Vlad Dracul, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare. Eminescu scrie că’n acest veac „Românii sunt poporul cel mai înseninat al Europei”.
Şi motive sociale îl fac pe Eminescu să-şi manifeste cultul trecutului. El regretă că nu se pot readuce vremile trecute, când naţiunea era în creştere, când poporul nostru făcea să dispară în faţa puterii lui de viaţă triburile , slave şi tătare. Cum n’ar vrea el să readucă ,vitejia şi bogăţia de altădată!: “A readuce vulturescul avânt al Basarabilor, starea de bogăţie din vremea lui Petru Rareş ori a lui Matei Basarab, a le putea readuce ar fi un merit şi, a fi reacţionar ar fi identic cu a fi sporitor neamului ţării”. Eminescu e mult mai clar altă dată şi ne arată limpede ce înseamnă reacţionarismul său.
El scrie: ” Susţinem din nou că starea veche de lucruri - care nu se mai poate reintroduce în nici un chip, să fie bine înţeles - era mai favorabilă existenţei şi desvoltării normale a poporului nostru”. Şi epoca boerilor e lăudată numai fiindcă starea materială a poporului era pe atunci bună, poporul avea trezie morală, pricepere, vioiciune, bucurie de viaţă.
Eminescu nu cere întoarcerea la trecut, ci crearea condiţiilor de viaţă, de pe vremuri, când neamul creştea şi progresa. El îşi spune părerea cu precizie într’unul din manuscrisele sale: “Legea tocmelelor trebuie schimbată, trebuesc create neapărat condiţiile bunului traiu al ţăranilor, căci altfel chiar existenţa naţională a României e ameninţată . In loc de - a ne certa pe barba lui Şteflan Vodă, am face mai bine a ne certa pe aflarea obiceiului pământului din vremea lui, care - i asigura puterea militară formidabilă de care se bucura într’o vreme atât de depărtată, îndrăzneţul Domn al Moldovei. De aci am afla că munca omului de ţară n’a fost nici când robită, ci rezultatul unei transacţiuni în genere, avantagioasă pentru el; că chiar pământurile pe care le avea în arendă, le avea din neam în neam, nu pe un răstimp scurt; că beţia era pedepsită ca un lucru de ruşine şi de batjocură, în loc ca exploatarea şi lăţirea sistematică a acestui viciu prin colportori jidani, să fi fost un isvor de venituri; că proprietatea era sfântă, deşi nu era decât jus utendi, nu un jus abutendi”.
Intr’un articol Eminescu ne dă următoarea lămurire: “Dacă ne place uneori a cita pe unii din Domnii cei vechi, nu zicem cu asta că vremea lor se mai poate întoarce. Nu.
Precum lumina unor stele ce s’au stins de mult, călătoreşte încă în univers, încât raza ajunge ochiul nostru într’un timp în care steaua ce a revărsat-o, nu mai există, astfel din zarea trecutului mai ajunge o rază de glorie până la noi, pe când cauza acestei străluciri, tăria sufletească, credinţa, abnegaţiunea nu mai sunt. Degeaba, pitici moderni, ar îmbrăca zalele lor, mâncate de rugină, dacă nu pot umplea sufletele cu smerenia şi credinţa celor vechi”.
Eminescu avea prea mult bun simţ ca să ceară o întoarcere îndărăt. Nu în acest fel era el reacţionar. El cerea să creem condiţiile , de viaţă bună pe care le-a avut neamul nostru în epocile voivodale. Sentiment al trecutului din motive temperamentale în opera poetică, din motive filosofice şi sociale în opera de natură practică, dar şi’n prima şi’n cea de- a doua se ‘ntrevede naţionalistul înflăcărat cu gândul la nevoile neamului, cu inima încălzită de-o măreţie proectată în trecut, dar care poate nu era pentru poet decât justificarea unei măreţii pe care-o dorea pentru viitor.
CONSERVATORISMUL NAŢIONALIST AL LUI EMINESCU. Eminescu aşteaptă de la un program conservator crearea tuturoir condiţiilor necesare unui progres firesc în toate ramurile de activitate ale naţiunii. Apropierea lui Eminescu de convingerile conservatoare se observă din notele lui manuscrise şi din diferite articole mărunte din vremea studiilor universitare. Influenţa austriacă însă, cuprinde întreaga doctrina conservatoare pe care Eminescu avea s’o expună şi ‘n articolele din Timpul. In articolele lui Eminescu se vede bine convingerea lui că numai conservatorii pot salva naţiunea şi că un stat liberal nu poate fi puternic. Odată el scrie: “Dacă liberalii sunt patrioţi şi naţionalişti, vor trebui să devie reacţionari şi să împărtăşească cu noi acest titlu, cu care azi ne fac imputări” .
Numai conservatorii sunt capabili să vindece relele din ţară, numai legile conservatoare pot fi bune şi oricine voeşte îndreptarea lucrurilor va trebui să devină mai mult ori mai puţin conservator.
Încrederea lui Eminescu nu se mărgineşte la activitatea trecută şi prezentă a conservatorilor, ci se răsfrânge şi asupra a ceia ce ei vor face în viitor: “Unul este partidul conservator, cum una este ţara, una Constituţia liberală dată de acelaşi partid conservator, precum tot ce s’a făcut şi se va face vr’odată pentru unirea neamului românesc, de către partidul conservator se va face” .
Eminescu arată care trebue să fie ţinta partidului conservator. El nu trebue să lupte împotriva principiilor de libertate şi egalitate, ci împotriva abuzului ce se face cu ele.
Convins că liberalii au falsificat instituţiile în fiinţa lor şi că se folosesc de ele numai pentru paradă şi satisfacere de interese, Eminescu crede că conservatorii au menirea de a da formelor un cuprins real.
Liberalii discreditează instituţiile prin abuz, conservatorii trebue să le conserve prin realizarea fondului lor.
In atitudinea sa politică, Eminescu e intransigent în ce priveşte principiile. Convins fiind că instituţiile noastre trebue să reprezinte ceva real, nu numai forme goale, Eminescu susţine că tot ce se face în ţară e nevoie să aibă ca punct de plecare Constituţia ţării în întregul ei.
Eminescu înţelege constituţionalismul ca păzirea reală a principiilor înscrise în pactul fundamental al ţării. El înţelege ca factorii de guvernământ să-şi îndeplinească fiecare misiunea prescrisă de legi şi să nu treacă peste acestea; el cere ca fiecare factor să-şi cunoască atribuţia specială şi să fie responsabil de îndeplinirea ei; el e contra imixtiunei de puteri; el cere ca alegătorul să fie lăsat să-şi exercite în conştiinţă datoria-i cetăţenească şi să nu fie supus presiunilor morale şi materiale. Constituţionalism nu ‘nseamnă deci simple forme sub care totul e fals, forme care ascund doar o societate organizată de exploatare şi intimidare a ţării.
In baza principiilor conservatoare, desvoltarea ţării nu se poate face decât pe cale evolutivă; de aceia conservatorii trebue să fie împotriva mişcărilor revoluţionare. Ei trebue să creeze condiţiile adevăratului progres, adică să desvolte posibilităţile muncii fizice şi intelectuale.
Ţinta supremă a partidului conservator trebue să fie întărirea elementului naţional şi apărarea lui împotriva a tot ce l-ar primejdui: “Şi ţinta noastră a fost totdeauna conservarea elementului naţional şi ocrotirea acestui element contra concurenţei excesive şi a propriei lui neprevederi. Fie ce zi ce trece ne convinge mai mult că aceasta trebue să fie ţinta supremă, nu numai a oricărui conservator, dar a oricărui Român care vrea să aibă o ţară românească”.
Astfel pentru Emineseu a fi conservator se confundă cu a fi român şi a voi binele naţiunii. Felul cum înţelege el desvoltarea ţării pe temeiul principiilor conservatoare, nu ni-1 arată ostil progresului politic şi social. In vorbele lui Emineseu e un spirit pe care trebue să-1 înţelegem, un spirit conservator care vrea pregătirea unei evoluţii, nu săvârşirea de salturi schimbătoare mai totdeauna numai a suprafeţii lucrurilor. Intre cele două curente faţă ‘n faţă, unul târzielnic în reforme, dar sigur de realizări şi altul revoluţionar, primitor al oricărei noutăţi, înfăptuitor a toate pe hârtie, dar puţin schimbător al fondului lucrurilor, Eminescu preferă pe cel dintâi.
ANTILIBERALISMUL LUI EMINESCU. Pe cât i-i lui Emineseu de mare încrederea în conservatori şi în ideia conservatoare, pe atât i-i de mare şi siguranţa că liberalii şi’n general liberalismul nu pot face ca o naţiune să fie puternică şi să progreseze în mod firesc şi continuu.
Emineseu a atacat politicianismul liberal cu toate aspectele lui, a înfierat pe cei de provenienţă nesigură care alcătuiau partidul liberal, a mărturisit adesea convingerea că liberalii sunt duşmani ai naţiunii..
La baza neîncrederei în liberali sunt, după Eminescu, şi deosebiri de origină şi deosebiri de caracter între ceia ce-i liberal şi conservator în ţară. Pe când conservatorul are ca armă adevărul, liberalul se serveşte de intrigă şi vicleşug; pe când conservatorul spune sincer ce vrea, liberalul ascunde totdeauna adevărata intenţie. Emineseu ajunge cu neîncrederea până acolo că nici faptul obţinerii Independenţei nu-1 înveseleşte; el crede că se ascunde ceva sub cuvintele dubioase cu care puterile au recunoscut independenţa ţării.
Emineseu a manifestat o neţărmurită dragoste pentru ţărănime care pentru el se confunda cu însăşi naţia. Şi această dragoste i-a mărit înverşunarea împotriva liberalilor care, după el, exploatau doar naţiunea. E interesantă observaţia pe care-o face el într’o convorbire cu Zamfir Arbore: “Să se răscoale ţăranii cândva în România pentru a scutura jugul ciocoilor, şi atunci vei vedea, dacă vom trăi pe acele vremuri, cât de sanguinari şi nemiloşi vor fi aceşti democraţi faţă cu poporul răsculat”.
Emineseu e convins că legislaţia liberală a încurajat la noi lupta de exploatare; această legislaţie este exclusiv în favoarea clasei de mijloc, care la noi e formată din Evrei, aşa că prin liberalism ne putem aştepta la o epocă de dominare a Evreilor, faţă de care domnia fanariotă ar fi o epocă de aur.
Visul lui Eminescu era un stat puternic prin care naţiunea să se desvolte şi să-şi îndeplinească menirea ei civilizatoare. Dar el e convins că un stat liberal nu poate fi puternic fiindcă renunţă la puterile sale în favoarea individului.
In politică, la baza atitudinei lui Eminescu, nu-s numai sentimentele unui militant pentru un partid, ci gândiri bine fixate asupra conservatismului şi liberalismului în genere.
Suflet aprins; şi entusiast, minte gânditoare şi preocupată de toate problemele vieţii naţionale, Eminescu şi-a pus toată energia în serviciul ideilor pe care le socotea mântuitoare. In gândirea românească, el nu reprezintă o simplă atitudine de poet ori de ziarist înfeudat unui partid, ci o clară concepţie conservatoare naţionalistă.
El şi-a luat în serios rolul de profet al neamului pe de o parte, de censor al plăgilor vieţii noastre publice pe de alta. Dar în lupta lui atât de vehementă adeseori, el nu uită că viaţa publică e ceva serios, şi aceasta-1 înalţă încă înaintea noastră: “Stând la mormintele fraţilor lor căzuţi pe câmpiile Bulgariei, Românii din ce în ce se pătrund mai mult şi tot mai mult de convingerea, că viaţa publică este un lucru serios, iar nu o comedie, unde cel mai isteţ trebue să fie răsplătit prin aplause”.
