Eminescu Poezii: ianuarie 2012

Azi e zi întâi de mai

Azi e zi întâi de mai,
Azi e ziua de Armindeni:
Eu te cat, drăguţa mea,
Eu te caut pretutindeni.
Eu te cer de la izvor,
De la codrul cel de brazi,
De la vântul ce lovi
Bălsămind al meu obraz.
Întreb munţii cei înalţi,
De la râuri eu te cer:
De-au văzut cumva ascuns
Al vieţii-mi giuvaer.
Cu-al tău zâmbet răsfăţat
Şi cu dulcile cusururi,
Te-am iubit, copil drăguţ,
Te-oi iubi de-acum şi pururi.
Te iubesc făr- de-mputări,
Fără urmă de căire

Aveam o muză

Aveam o muză, ea era frumoasă,
Cum numa-n vis o dată-n viaţa ta
Poţi ca să vezi icoana radioasă,
În strai de-argint a unui elf de nea!
Păr blond deschis, de aur şi mătasă,
Grumazii albi şi umeri coperea,
Un strai de-argint strâns de-un colan auros
Strângea mijlocul ei cel mlădios!
Şi talia-i ca-n marmură săpată
Strălucea albă-n transparentul strai,
Sâni dulci şi albi ca neaua cea curată,
Rotunzi ca mere dintr-un pom de rai;
Abia se ţine haina cea bogată
Prinsă uşor cu un colan de pai,
Astfel adesea mă găsea veghind

Auzi prin frunzi uscate

Auzi prin frunzi uscate
Trecând un rece vânt,
El duce vieţile toate
În mormânt, în adâncul mormânt.
Auzi sub bolţi de piatră
Un trist, un rece cânt,
El duce vieţile noastre
În mormânt, în adâncul mormânt.
În gură port un singur
Şi dureros cuvânt,
Cu el pe buze m-or duce
În mormânt, în adâncul mormânt.
Deasupra-mi să şoptească
Iubitu-ţi nume sfânt,
Când m-or lăsa-n întuneric,
În mormânt, în adâncul mormânt.

Atât de fragedă

Atât de fragedă, te-asameni
Cu floarea albă de cireş,
Şi ca un înger dintre oameni
În calea vieţii mele ieşi.
Abia atingi covorul moale,
Mătasa sună sub picior,
Şi de la creştet pân-în poale
Pluteşti ca visul de uşor.
Din încreţirea lungii rochii
Răsai ca marmura în loc -
S-atârnă sufletu-mi de ochii
Cei plini de lacrimi şi noroc.
O, vis ferice de iubire,
Mireasă blândă din poveşti,
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi-arată cât de dulce eşti,
Cât poţi cu-a farmecului noapte
Să-ntuneci ochii mei pe veci,
Cu-a gurii tale calde şoapte,
Cu-mbrăţişări de braţe reci.

Atât de dulce

Atât de dulce eşti, nebuno,
Că le eşti dragă tuturor,
Cunosc femei ce după ochii
Şi după zâmbetul tău mor.
Femei frumoase şi copile
Te-ar îndrăgi, te-ar săruta.
Tu ai iubirea tuturora
Şi numai eu iubirea ta.
Un farmec blând de fericire
Tu răspândeşti oriunde-i sta
Eşti fericirea tuturora
Şi eu sunt fericirea ta.
De râzi, se desprimăvărează,
Învie totul unde-i sta,
Căci tu eşti viaţa tuturora
Şi numai eu viaţa ta.

Asta vreu, dragul meu

Iubeşti scumpa mea frumoasă
Ghirlăndioara de-albe flori,
Ce-ncunună graţioasă
Buclele-mi ce-n vânturi zbor?
Nu, nu! Nu, nu!
Ce vrei dară, dragă, tu?
Poate roza cea tăcută
Care dulce se sărută
Cu fluturii râzători?
Ba nu, nu: cununa-n laur,
Cinsă-n aur, aur, aur,
Atunci este un tezaur:
Asta vreu,
Dragul meu!
Iubeşti, dulce drăgulină,

Apari să dai lumină

Apari să dai lumină arcatelor fereşti,
Să văz în templu-i zâna cu farmece cereşti.
Prin vremea trecătoare luceşte prea curat
Un chip tăiat de daltă, de-a pururi adorat.
Privi-te-voi cu ochii în lacrime fierbinţi…
O, marmură, aibi milă de-a mele rugăminţi!
Îndură-te şi lasă privirea-mi s-o consol
La alba strălucire a gâtului tău gol,
La dulcea rotunzime a sânilor ce cresc,
La noaptea cea adâncă din ochiul tău ceresc,
Să văd că de privirea-mi tăcând te înfiori…
O, marmură, aibi milă de ochii-mi rugători!
Aş vrea cu-a mele lacrimi picioarele să-ţi scald,
În dulcea-nfiorare a sufletului cald,
Să mor pătruns de jalea amorului meu sfânt,
Ca lebăda ce moare de propriul ei cânt,
Să mor de-ntâia rază din ochii tăi cei reci…
O, marmură, aibi milă de stingerea-mi pe veci!

Antropomorfism

În poiata tăinuită ca-n umbroasă zăhăstrie,
Trăia puica cea moţată cu penetul de omăt;
Nu-i cucoş în toat-ograda, ce de-iubire căpiat
S-urmărească insolenter inocenta ei junie.
Ce cochetă e copila, cu ce graţie ea îmblă?
Şi ce stele zugrăveşte în nisip cu dulcea-i labă
O găină virtuoasă, o găină prea de treabă,
Cu evlavie ea cată fire de-orz şi coji de jimblă.
Dară cine să admire a ei nuri şi tinereţă?
Boul chior, ce vede numai jumeta din a lui paie?
Ah! în inima-i fecioară simte-o tainică văpaie
Pentru cucurigul dulce din cântări de dimineaţă.
Pierde gustul de mâncare, scormoleşte, de ţi-i milă,
În pământ ca să găsească chipul cel dorit într-una,
Sau se primblă visătoare, noaptea căutând în lună
A lui umbră luminoasă melancolica copilă!
O găină-mbătrânită, venerabilă matroană,
Ce demult e schivnicită de lumeşti deşertăciuni,
Ea îi spune-ale ei taine, ca la raza-nţelepciunei
Să găsească mângâiere pentru-a gândurilor goană.
Iar călugăriţa veche, ce demult era iertată,
Ce demult se dizvăţase de plăcerile d-iubire,

Andrei Mureşanu

Tresare miazănoaptea în inima de-aramă
A turnului de piatră. Lin stelele se-nhamă
La carul lunei blonde. Prin vămile veciei
Nici vremea nu le trece cu visele mândriei,
Nici suflete nu intră, nici suflete nu ies.
Prin aerul de noapte, puternic, rece, des,
A lunei adormite pătrund razele rare
În temniţa din pieptu-mi trezind gândiri amare.
Când somnul, frate-al morţii, pe lume falnic zace
Cu genele-i închise, cu visele-i de pace,
Când palida gândire prin ţara morţii trece,
Şi moaie-n visuri de-aur aripa ei cea rece
Cu-aghiazima cea dulce a lumii frunte-atinge,
Păcatele-i i-adoarme, invidia i-o stinge
Ce ochi veghează umed? Ce suflet se frământă,
Ce suflet ţipă-n doliu, ce liră jalnic cântă?…
Sunt eu!… Privesc trecutul, şi-icoana lui barbară
E zugrăvită aspru d-ursita-ne amară.
Şi gândul meu nu poate să rup-acea perdea,
Ce-ascunde viitorul teribil după ea.

Amorul unei marmure

Oştirile-i alungă în spaimă îngheţată,
Cu sufletu-n ruină, un rege-asirian,
Cum stâncelor aruncă durerea-i înspumată
Gemândul uragan.
De ce nu sunt un rege să sfarm cu-a mea durere,
De ce nu sunt Satana, de ce nu-s Dumnezeu,
Să fac să rump-o lume ce sfâşie-n tăcere
Zdrobit sufletul meu.
Un leu pustiei rage turbarea lui fugindă,
Un ocean se-mbată pe-al vânturilor joc,
Şi norii-şi spun în tunet durerea lor mugindă,
Gândirile de foc.
Eu singur n-am cui spune cumplita mea durere,
Eu singur n-am cui spune nebunul meu amor,
Căci mie mi-a dat soarta amara mângâiere
O piatră să ador.

Amicului F. I.

Visuri trecute, uscate flori
Ce-aţi fost viaţa vieţii mele,
Când vă urmam eu, căzânde stele.
Cum ochiul urmă un meteor,
V-aţi dus cu anii, ducu-vă dorul.
Precum cu toamna frunzele trec;
Buza mi-e rece, sufletul sec,
Viaţa mea curge uitând izvorul.
Candela ştersei d-argint icoane
A lui Apolon, crezului meu,
Mă topesc tainic, însă mereu
De ale patimilor orcane.
Sau ca un nour gonit de vânt,
Alerg pe calea vieţii mele,

Am pus sofa la fereastă

Am pus sofa la fereastă
Luna trece blondă-tristă,
Stele curg strălucitoare
Mândra capu-n mâni şi-ascunde.
Şi-apoi şi-l ascunde-n perini,
Într-un colţ al sofei roşii;
Aurul moale se desface,
Curge pe grumazul alb.
Şi de ce-şi ascunde faţa
Dulce, jună, fericită,
Oh, ar vrea să râdă de bucurie
Fără ca s-o văd şi eu.
Luna-n patul ei de nouri
Albi, s-ascunde să se culce,
Păru-n cap eu i-l încaier
Şi-i sărut mânuţa dulce.
Stele curg încet la vale,

Alei mică, alei dragă

Alei mică, alei dragă,
Cine vrea să ne-nţeleagă
Vază frunza cea pribeagă,
Ce-i ca viaţa noastră-ntreagă.
Alei dragă Veronică,
Despărţirea toate strică,
De ne-alegem cu nimică
Viaţa trece, frunza pică.
*

Albumul

Albumul? Bal mascat cu lume multă,
În care toţi pe sus îşi poartă nasul,
Disimulându-şi mutra, gândul, glasul…
Cu toţi vorbesc şi nimeni nu ascultă.
Şi eu intrai. Mă vezi rărindu-mi pasul.
Un vers încerc cu pana mea incultă.
Pe masa ta aşez o foaie smultă,
Ce de când e nici n-a visat Parnasul.
Spre-a-ţi aminti trecutele petreceri,
Condeiu-n mână tu mi-l pui cu silă.
De la oricine-un snop de paie seceri,
Apoi te uiţi râzând la câte-o filă:
Viclean te bucuri de-ale noastre-ntreceri,
Privind în vrav prostia imobilă.

Ai noştri tineri

Ai noştri tineri la Paris învaţă
La gît cravatei cum se leagă nodul,
Ş-apoi ni vin de fericesc norodul
Cu chipul lor isteţ de oaie creaţă.
La ei îşi cască ochii săi nerodul,
Că-i vede-n birje răsucind mustaţă,
Ducînd în dinţi ţigara lungăreaţă…
Ei toată ziua bat de-a lungul Podul.
Vorbesc pe nas, ca saltimbanci se strîmbă:
Stîlpi de bordel, de crîşme, cafenele
Şi viaţa lor nu şi-o muncesc — şi-o plimbă.
Ş-aceste mărfuri fade, uşurele,
Ce au uitat pîn’ şi a noastră limbă,
Pretind a fi pe cerul ţării: stele.

Ah, mierea buzei tale

Ah, mierea buzei tale am gustat-o,
A buzei tale coapte, amorul meu;
Zăpada sânului eu am furat-o,
De ea mi-am răcorit suflarea eu;
Ah, unde eşti, demonico, curato,
Ah, unde eşti să mor la sânul tău!
Ce sunt eu azi? o frunză, o nimică.
Şi-mi pare că am fost un împărat;
Simţirea care sufletu-mi despică
E ca şi când o lume mi-a furat;
Ah, mierea buzei tale, păsărică,
Am nebunit de când o am gustat!
Ah, cum nu eşti, să-ţi mistuiesc viaţa,
Să-ţi beau tot sufletul din gura ta,

Ah, cerut-am de la zodii,

Ah, cerut-am de la zodii,
De l-al sorţii mele faur,
Dulcii sânului tău rodii
Ş-al tău cap scăldat în aur.
Ş-ale tale mâni de ceară,
Fruntea-mi rece să dezmierzi,
Faţa albă-n părul galbăn
Şi îndărătnici ochii verzi.
Ş-astăzi tu debunăvoie
Fericită-n braţe cazi-mi;
Capul tău scăldat în aur

Afară-i toamnă

Afară-i toamnă, frunza ‘mprăştiată,
Iar vântul svârlă ‘n geamuri grele picuri;
Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri
Şi într’un ceas gândeşti la viaţa toată.
Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,
N’ai vrea ca nimeni ‘n uşa ta să bată;
Dar şi mai bine-i, când afară-i sloată,
Să stai visând la foc, de somn să picuri.
Şi eu astfel mă uit din jet de gânduri,
Visez la basmul vechiu al zânei Dochii,
În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;
De odat’aud foşnirea unei rochii,
Un moale pas abia atins de scânduri…
Iar mâni subţiri şi reci mi-acoper ochii.

Aducând cântări mulţime

Aducând cântări mulţime
Şi mai bune şi mai rele,
Mă întreb cu îndoială
Cine caută la ele?
Cată cei ce noaptea, ziua
Îşi muncesc sărmana minte
Plebea multe ştiutoare
Pentru pâne, pentru linte?
Sau cei ce păzesc cântarul
A dreptăţii, dragă Doamne,
Ce la domni sărută mâna
Ş-altceva încă la doamne?
Sau acei care-şi pun osul
Carul statului de-l mişcă?
Ah, prea ştii mai dinainte

Adio

De-acuma nu te-oi mai vedea,
Rămâi, rămâi, cu bine!
Mă voi feri în calea mea
De tine.
De astăzi dar tu fă ce vrei,
De astăzi nu-mi mai pasă
Că cea mai dulce-ntre femei
Mă lasă.
Căci nu mai am de obicei
Ca-n zilele acele,
Să mă îmbăt şi de scântei
Din stele,
Când degerând atâtea dăţi,
Eu mă uitam prin ramuri

Adânca mare

Adânca mare sub a lunei faţă,
Înseninată de-a ei blondă rază,
O lume-ntreagă-n fundul ei visează
Şi stele poartă pe oglinda-i creaţă.
Dar mâni ea falnică, cumplit turbează
Şi mişcă lumea ei negru-măreaţă,
Pe-ale ei mii şi mii de nalte braţe
Ducând pieire ţări înmormântează.
Azi un diluviu, mâne-o murmuire,
O armonie, care capăt n-are
Astfel e-a ei întunecată fire.
Astfel e sufletu-n antica mare.
Ce-i pasă ce simţiri o să ni-nspire
Indiferentă, solitară mare!

A frumseţii tale forme…

A frumseţii tale forme ca un sculptor când le pipăi
Toată viaţa mea trecută, toată fiinţa mea o clipă-i,
Am uitat de toate, toate, şi nimic nu-mi vine-n minte;
Decât sufletu-mi s-amestec cu suflarea ta fierbinte;
Gura ta ca focul arde, arde roşia ta faţă,
Răsuflarea ta e-n stare chiar la morţi să dea viaţă,
Mâna ta, dulcea ta mână, ce o simţi atât de mult,
Inima-ţi, a cărei tremur, a cărei bătăi ascult;
Tu întreagă, când, răpită de al tău adânc amor,
Te-alipeşti de pieptu-mi, scumpă, ca copii de mama lor,
Cu-acea mândră, agăţată şi sălbatecă strânsoare
Când ca iedera tu tremuri ce stejaru-l înconjoară…
Tu nu vezi? Nu-ţi aflu nume, un cuvânt în lumea-ntreagă
Să-ţi pot spune înc-o dată, suflet! cât îmi eşti de dragă,
Cât de dragă-mi eşti… Nu întreba ce îmi mai bate
O! viaţa mea trecută parc-a fost o ciuntitură!

A fost odat-un cântăreţ

A fost odat-un cântăreţ,
Frumos şi simţitor.
Cântat-a-ntr-un castel măreţ
La masa regelui.
Frumoasă fată el avea,
Cum nu s-a pomenit,
Cu ochi albaştri râzători,
Cu părul aurit.
Şi cântăreţul o iubi
Şi sara prin grădini
Când luna tainic străluci
I-o spuse tremurând.
Ea-l ascultă şi-i zise-atunci
Cu glasul apăsat:
În veci nu pot să fiu a ta,
De n-ăi fi împărat.
Şi el s-a dus ş-a răscolit
Popoare, ţări întregi,
Sfărmat-a antice cetăţi,
Zdrobit-au mândri regi
Şi i-au supus şi i-au silit
Să-l aibă împărat.

MIHAI EMINESCU: DOINA, EMINESCU DESPRE BASARABIA

De la Nistru pân-la Tisa
Tot românul plânsu-mi-s-a
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
Din Hotin şi pân-la Mare
Vin muscalii de-a călare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii
Şi străinul te tot paşte
De nu te mai poţi cunoaşte;
Sus la munte, jos pe vale,
Şi-au făcut duşmanii cale,

MIHAI EMINESCU – ÎNALTUL SPIRIT, ALES DE TATĂL CERESC, EMBLEMA A SPIRITUALITĂŢII ROMÂNEŞTI

“Pentru cine cerceteaza de aproape coordonatele spiritului eminescian, un lucru este izbitor. Nimeni nu mai cîntase în poezia româna iubirea ca eveniment cosmic, nimeni nu trecuse dincolo de sentimentalitatile zilnice si nu asezase în versuri geneza, devenirea si surparea lumilor (…). Nimeni nu traise universal ca Goethe si nu încheiase viata printr-o rupere desavîrsita de contingent, într-o rece nemiscare (…).

În literatura româna, Eminescu nu s-a nascut, ci a iesit de-a dreptul din ape, ca si Luceafarul”. Cert este ca Lumina mintii si sufletului eminescian a curs de acolo de unde numai el “Vedea ca-n ziua cea întîi / Cum izvorau lumine”– imaginea colosala si unica în poezia româneasca si a lumii a începuturilor, a lui Dumnezeu – Lumina ordonatoare si creatoare a tuturor vazutelor si nevazutelor. Asa cum sintetizeaza, cu genialitatea sa, marele exeget al creatiei eminesciene, G. Calinescu, nimeni pîna la Eminescu – si am zice si dupa el – nu a patruns chiar taina Creatorului si a Creatiei. Din aprecierile marelui istoric, critic, estetician am asezat-o la începutul timidelor mele gînduri despre spiritul “nepereche” pe aceea care întruneste cea mai mare forta de sugestie asupra continutului operei unicului si inegalabilului poet.

EMINESCU, POET NAŢIONAL ŞI UNIVERSAL

„Un om poate avea nimic având totul şi totul având nimic” (Mihai Eminescu). De la debutul din 1866 până în 1883, anul întunecării „sfântului preacurat al ghersului românesc”, Eminescu a ridicat desăvârşirea poetică şi filozofică în numai 17 ani. La 12/24 ianuarie apare broşura „Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti” în care cea de-a doua poezie este dedicată preaiu¬bitului său profesor, Aron Pumnul, „La moartea lui Aron Pum¬nul”. Poezia este semnată Mihai Eminovici, privationist.

Tânăra generaţie românească se află sub influenţa operei poetice a lui Eminescu. Prin el, gândirea şi sensibilitatea românească au trăit o extindere a orizontului lumii, al cugetării şi al simţirii care ne-au transformat în mod esenţial. Fără el, am fi cu toţii altfel şi mai săraci.

AL CINCILEA MIT. TEOLOGIA NECAZURILOR ÎN LUCEAFĂRUL

În ziua de 15 ianuarie, gândul şi simţirea noastră se îndreaptă câtre Astrul ce ne tutelează sufletele, luminându-le şi ocrotindu-le cu Lumina geniului său. Prin poezia lui Eminescu – izvor de adăpat aripa – sufletele noastre îşi păstrează nealterată tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte!.
Ziua aceasta de 15 ianuarie ar trebui declarată Sărbătoarea cugetului şi a simţirii româneşti, căci nimeni altul, prin opera sa, n-a ilustrat mai fidel spiritualitatea românească decât Eminescu. Poezia Poetului nostru nepereche reprezintă şi rezumă tectonica sufletului românesc. Ea este apa vie, dătătoare de puteri miraculoase, vindecătoare de nevroze.
Eminescu n-a murit! El este sufletul nostru şi va dăinui cât neamul românesc! În Compendiul său de Istoria literaturii române…, G. Călinescu vorbea de cele patru mituri fundamentale, definitorii pentru spiritualitatea românească: etnogeneza (Traian şi Dochia), jertfa zidirii, pentru trăinicia atemporală a operei de artă (Monastirea Argeşului), relaţia osmotică a omului cu natura (Mioriţa) şi mitul erotic (Zburătorul). Însă, spiritualitatea românească are de mai bine de un veac şi jumătate un al cincilea mit, căruia îi spuneam simplu – Eminescu. El este mitul devenirii noastre întru fiinţă, căci sufletul nostru, prin sufletul poeziei sale tinde către veşnicie.

GÂNDIREA POLITICĂ A LUI EMINESCU

PRIMATUL NAŢIUNII. După Eminescu omul nu aparţine întregii omeniri, ci numai unei părţi. Aceasta parte care-i naţiunea are de îndeplinit o menire pe lume. Singurul lucru pe care-1 poate face individul e de-a se pune în serviciul naţiunii sale, pentru a o ajuta să-şi îndeplinească misiunea ce-i este hărăzită.
Pentru umanitate ca fiinţă colectivă, nu se poate lucra decât punându-te în serviciul celor ce-s alături de tine, celor împreuna cu care eşti destinat să trăeişti. Cine vrea să lucreze cu folos pentru umanitate, trebue sa lucreze pentru naţiunea în sânul căreia s’a născut. Cosmopolitismul e o imposibilitate, realitatea de care suntem legaţi prin lanţuri ce nu se pot desface e naţiunea: “E o chestiune ce nu există, aceasta a cosmopolitismului. Să nu fim inventivi în chestiuni al căror înţeles ar fi greu de definit pentru fiecare din noi. Poate că ar exista cosmopolitism - dacă el ar fi posibil. Dar el e imposibil. Individul care are într’adevăr dorinţa de-a lucra pentru societate, nu poate lucra pentru o omenire care nu exista decât în părţile ei concrete - în naţionalităţi. Individul e osândit prin timpi şi spaţiu, de a lucra pentru acea singură parte, căreia el îi aparţine. In zadar ar încerca chiar de a lucra deodată pentru toată omenirea, el e legat prin lanţuri nedesfăcute de grupa de oameni în care s’a născut”.

MIHAI EMINESCU – DRAGOSTEA DE NEAM ŞI ŢARĂ

În condiţiile europenizări noastre şi al fenomenului de globalizare este necesar să punctăm unele repere importante din istoria noastră, dar şi din tezaurul etnofolcloric, inclusive din istoria literaturii române, în scopul perenizării lor ca zestre specifică şi multiculturală într-o Europă unită.
De data aceasta am ales pe Eminescu ca promotor al dragostei de neam şi ţară, în scopul de a sublinia faptul că sentimentul acesta nu trebuie să ne părăsească, el fiind aceea vibraţie specifică şi singulară pe care o simţim faţă de limba şi ţara în care ne-am născut.
Nu demult într-o convorbire pe care am avut-o la Drăgăşani cu Guvernatorul Bancii Naţionale,Mugurel Isărescu, întrebându-l de ce vine , aproape lunar , în oraşul natal de la poalele Delului Viilor, în care a existat castrul roman Rusidava , mi-a răspuns textual: Dragă Florine, prima înghiţitură de aer pe care o respiră copilul când se naşte rămâne veşnic în plămânul omului. Aceasta ne face să ne întoarcem ,mereu, pe locurile natale, pentru a o înprospăta. Lărgind aria, acest fenomen se întâmplă şi la nivelul ţării.

EMINESCU ŞI CREŞTINISMUL: ABUZURI INTERPRETATIVE

Unul dintre abuzurile interpretative privitoare la Eminescu este si supralicitarea dimensiunii crestine a operei sale, impinsa mai recent, pana la adunarea de semnaturi pentru… “canonizarea” oficiala a poetului! Multi dintre cei ce considera ca “romanismul” este inseparabil de crestinism (si mai ales de ortodoxie) gandesc cam asa (gandire “dogmatica” in sensul prost al cuvantului): daca pe de o parte “poetul national” este “expresie integrala a sufletului romanesc”, iar pe de alta parte “ortodoxia este masura romanitatii noastre”, atunci Eminescu trebuie sa fie un autentic crestin ortodox! Nu ezit sa marturisesc – asumandu-mi surisul ironic al cititorului “emancipat” si “echidistant” – ca si mie mi-ar fi placut ca “poetul national”, atat de reprezentativ in multe alte privinte pentru “sufletul romanesc”, sa fi fost mai patruns, in viata si in opera, de duhul crestinismului si mai ales al ortodoxiei “stramosesti”. Se intampla insa ca n-a fost asa…

COLINDĂ LA ANIVERSAREA LUI MIHAI EMINESCU

O, lerui ler
Zăpezi curate
Coboară din cer
Poetu-n cetateO, lerui ler
Steaua răsare
Vine şi Domnul
La aniversare
Să colindăm
O, lerui ler
Ce-i pe pământ
Şi ce-i în cer
O, lerui ler
La Steaua sfântă
Îngerii se-adună,

LUCEAFĂRUL – DE LA POEZIE METAFIZICĂ LA „CEL MAI LUNG POEM DE DRAGOSTE”…

La 14 februarie 2009, World Record Academy omologa Luceafărul eminescian drept „cel mai lung poem de dragoste” din lume. Pentru această „onorantă” distincţie în lumea largă, servită românilor ca pe un cadou din partea unei instituţii aferente Google News Network, abilitată (prin propriile-i puteri!?!) să recunoască şi să stabilească „recorduri mondiale” în baza unor declaraţii notariale (http://www.worldrecordsacademy.org/), a fost necesar ca atât autorul cât şi lucrarea acestuia să fie consideraţi irefutabil, valori naţionale şi eventual recunoscute deja internaţional. Luând în considerare aceste condiţii, ne întrebăm, pe bună dreptate, la ce serveşte omologarea instituţiei americane? Motivele care au stat la baza acestei categorisiri „profunde” sunt la rându-le interesante, fiindcă alătură un poem complex, ce îmbracă forma literară a unei digerabile poveşti de dragoste imposibilă, în maniera filosofiilor extrem-orientale, unor opere ale filmografiei (Star Trek, Love Story) sau literaturii (Pe aripile vântului) cu mult inferioare opusului eminescian. La drept vorbind, oricine citeşte, în orice limbă a pământului Luceafărul geniului de la Ipoteşti, se întreabă cu uimire ce anume din romantismul filmului Love Story sau din siropoasa poveste de dragoste cu năbădăi a lui Scarlett O’Hara s-a

O RELATIVITATE EMINESCIANĂ

A concepe timpul, pornind din antichitate, luând ca punct de plecare unele viziuni din mitologii diferite, pornind de la miturile şi arhetipurile unor filosofi orientali, greci şi ajungând la modul de a „vedea“ timpul de către filosofi, fizicieni moderni sau contemporani nouă, iată o misiune grea, pe care trebuie să mi-o asum. Mitologia greacă a preluat pe Chronos – nume şi concept de la iranieni – care aveau deja conceptul de timp infinit (Zrvan Akarana). Acelaşi Chronos este întâlnit la Hesiod, Orfeu, Pherekydes din Syros.Chronos apare la Mnaseas din Patrai, aici primind semnificaţia timpului abia în cosmogoniile orfice de început. El este imaginat sub formă de balaur, având capete de taur sau de leu şi ajunge să fie considerat zeu. În această nouă ipostază, primeşte atributele unei zeităţi, fiind considerat „cel fără bătrâneţe“, format din apa care la rândul ei era un principiu fundamental, ce stă la baza tuturor lucrurilor.Postura de zeu îl face să fie la originea altor coprincipii cum ar fi: Ether, Chaos, Zeus. După Pherekydes din Syros existau trei principii: Zas (focul), Chtonia (pământul) şi Chronos care a făcut din propria sămânţă: focul, mişcarea, aerul şi apa. Pherekydes indică după cum se pare ca origine a tot ce există, Timpul…În civilizaţia Maya se credea că timpul se repetă la 260 de ani, iar la vechii indieni la 12000 ani. Zeul Trimurti, reprezentând timpul la popoarele hinduse, era perceput şi

Rugaciunea unui dac

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor
Nici Lupu presedinte, nici Godea tradator
Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeuna,
Voronin era toate, Voronin era una
Pe când şiretul Ghimpu, si jalnicul Chirtoacă
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:
Din ce adinc de mama nascu-i acest Pulinici

El singur statu hot inainte de-a sta hotii
Cind nu-l stia mai nimeni, acum il stim cu totii
El este papusarul ce-aduce fericire
Acestu-i colt de Tara si rest de omenire
El este fondatorul de firme si partide
El pentru noi se roaga, tot el de noi se ride
E cel ce ne hraneste pe noi cu franzelute
Spalate prin offshor-uri,ca nu cumva sa puta …
Pe-acest neom Tu Doamne facuta-i cel întâi
Ce mi-ar răpi chiar piatra ce-o am de căpătâi.

AŞA NE ZIS-A EMINESCU

Sociologia nu este o ştiinţă, dar ea se bazează pe un axiom care e comun tuturor cunoştinţelor omeneşti, că adică îmtîmplările concrete din viaţa unui popor sunt supuse unor legi fixe, care lucrează în mod hotărît şi inevitabil. Scriitorii cari în privirea ideilor politice sunt foarte înaintaţi au renunţat totuşi de-a mai crede că statul şi societatea sunt lucruri convenţionale, răsărite din libera învoială între cetăţeni; nimeni afară de potaia de gazetari ignoranţi nu mai poate susţine că libertatea votului, întrunirile şi parlamentele sunt temelia unui stat. De sunt acestea sau de nu sunt, statul trebuie să existe şi e supus unor legi ale naturii, fixe, îndărătnice, neabătute în cruda lor consecinţă. De asemenea este că în viaţa constituţională lupta pentru existenţa grupurilor societăţii care ştiu puţină carte găseşte răsunet, pe cînd în statul absolutist acea luptă e regulată prin o luptă mult mai înaltă, a moralului adică, a cărui interes ca toate clasele să steie bine şi ca lupta să nu fie nimicitoare pentru vreuna.

MIHAI EMINESCU ŞI TAINELE ZAMOLXIENE

Cine a trăit şi trăieşte la ţară ştie că, acolo, omul se conduce după reguli precise, că o greşeală cât de mică - sau doar o simplă neîndemânare - atrage după sine nu numai dispreţul imediat al consătenilor, ci şi o poreclă pe care o vor purta mai multe generaţii de urmaşi, chiar dacă, de cele mai multe ori, nu mai au nici o idee despre originea supranumelui lor. În afara boierului, care nu intervenea decât în cazuri cu totul deosebite, satul era condus de câteva neamuri ale căror străbuni constituiseră cândva modele de viaţă. Amestecul familiilor de vază cu cele de jos era mai rar, chiar dacă în folclor se exaltă omul frumos (dar nu leneş!) şi, uneori, se dispreţuieşte bogăţia. Omul avut nu era neapărat şi urât, dar, de cele mai multe ori era harnic.
Săracului îi trebuiau mari sacrificii ca să ajungă în rândul celor stimaţi, dar ridicarea lui prin vrednicie şi prin viaţă cumpătată nu era exclusă. Fiecare, deci, îşi ştia rostul şi „lungul nasului” şi trăia între cei de rangul său; orice ieşire neghioabă era imediat sancţionată cu proverbe şi zicători şfichiuitoare. Acolo, în sat, nu prea puteai să-ţi permiţi perioada de „lene” meditativă, fiindcă, mai ales la horă şi la şezători, deveneai personajul nedisputat al strigăturilor şi al glumelor…

ROgift.ro(magazin de cadouri)

Cadouri frumoase

Icoane ortodoxe

Cuprins